-

Dr. N. Minovici – readaptarea vagabonzilor la condiția de homo artifex

Scris de

Cu o 108 ani în urmă, ca și astăzi, opera individuală, fie ea de caritate sau culturală, era rară. Într-o lume materialistă, jertfa de timp și de forțe, închinată unui scop moral, nu era un exemplu de urmat de mulți.

„Nu știu dacă sunt cinci oameni în țara noastră care să se găsească în această categorie; printre aceștia cinci află însă de bună seamă, și încă în primul rând, d. doctor Nicolae Minovici”, remarca redactorul uneia dintre publicațiile cele mai prizate în epocă, „Ilustrațiunea Română”.
Medic expert pe lângă tribunalul din Ilfov (deservindn și Bucureștiul), chemat adeseori să rezolve chestiuni de medicină legală dintre cele mai complicate – relatam nu demult despre felul în care a reconstituit chipul atentatorului de la Banca Benzal, care s-a desfigurat cu vitriol înainte de a se sinucide – dr. Minovici, la fel ca șI frații săi, dr. Mina Minovici și chimistul {tefan Minovici, era deja o prezență cunoscută în lumea medicală, științifică, socială a Capitalei. La acea dată era directorul serviciului antropometric, al Societății de Salvare (pe care a înfințat-o, în 1906) și al Azilului de Noapte. Și pentru că în ce-l privește omul muncitor – homo artifex, cum spun latinii – era etalonul suprem, spre asta tinde să-i conducă și pe vagabonzii Bucureștiului.
Ca medic, rolul lui era de a vindeca, de a obloji răni. Ca om, a considerat că nu trebuie să-și irosească forțele în gesturi banale, ci să încerce, după puterile lui, să vindece plăgile care rodeau Capitala: cerșetoria și vagabondajul. N-a reușit pe deplin și, cu siguranță, azi ne-ar trebui un alt dr. Nicolae Minovici. Însă în epocă eforturile lui erau vizibile. „Se știe ce era până deunăzi cerșetoria și vagabondajul în București. Pe străzile Capitalei, în fiecare colț, se vedea câte un infirm murdar, grețos, care își etala infirmitatea numai să stoarcă câte un gologan trecătorului. Un spectacol dezgustător, care nu se mai vede în nici un oraș din Apus, și care era o rușine pentru Capitala noastră. Dar nu era numai o rușine, ci și o adevărată șarlatanie, căci cei mai mulți din acești infirmi erau oameni valizi, care fugeau de muncă sau își făcuseră socoteala că, cu cerșitul, pot avea mai mult decât cu munca”. Cu asta avea de lupta dr. Minovici acum o sută de ani – și, în parte, a avut succes în demersurile lui. Citind însă articolele din presa vremii, îmi pare că prea multe nu s-au schimbat însă într-un secol. Doar că acum ne exportăm vagabonzii și cerșetorii, la colțurile de stradă din marile orașe ale Europei (îmi amintesc de un pod peste unul dintre canalele Veneției, la marginea căruia, ca un fel de Ivan Turbincă re-desenat, o femeie bătrână, cu zece fuste înflorate pe ea, cerșea într-o italiană aproximativă; n-am miluit-o, iar ea, auzindu-mă vorbind românește, m-a apostrofat, ca să țin minte)...

Colonia agricolă de la Băneasa

Dar să vedem care a fost soluția găsită (și aplicată cu succes), aucm o sută de ani, de neobositul dr. Nicolae Minovici, în ce-i privește pe „speculanții carității”. I-a adunat de pe drumuri și le-a dat un rost, potrivit ideii sale călăuzitoare că omul trebuie ajutat și îndreptat prin muncă, în vreme ce pomana nu e decât „o încurajare la lene, care e mama tuturor vițiilor”. El s-a înțeles cu Poliția și Primăria Capitalei, care i-au pus la îndemână agenții necesare pentru a-i strânge de pe drumuri pe cei care vagabondau, aducându-i la casa sa din Băneasa, pe lângă care organizase o mică fermă agricolă. (Casa e cea pe care o admirăm și azi, vizavi de Fântâna „Miorița”).
Iată cum descrie un jurnalist din epocă ce se întâmpla la „colonia agricolă de la Băneasa”: „Ici un cerșetor bătrâm plivește buruienile unei culturi de zarzavaturi, dincolo alt moșneag are în grijă crescătoria de păsări – toate lucruri ușoare, potrivite vârstei „delincvenților”. Prima zi, cerșetorii lucrează gratis, ca pedeapsă pentru delictul lor, dar zilele următoare sunt plătiți potrivit muncii lor. După ce sunt ținuți câtva timp, până ce sunt deprinși cu munca și convinși că ar fi zadarnic și primejdios să se reapuce de cerșit, li se dă drumul, afară de aceia care se roagă să mai fie ținuți câtva timp. De reținut nu pot fi reținuți multă vreme, căci cerșetorii Capitalei sunt mulți și... se perindează”. Sistemul lui a fost valabil mai mult de trei decenii, până la intrarea României în cel de al doilea război mondial. Chiar dacă nu a eradicat cerșetoria, măcar, în epocă, a diminuat simțitor prezența ei pe străzile Capitalei. După război, „coerciția prin muncă” a căpătat alte valențe, impuse de societatea de tip comunist. După 1989, nimeni nu s-a mai gândit la asta ca la un model viabil. {i, oricum, scara la care trebuie acționat este cu mult mai largă... și de unde atâția „doctori Minovici”?

Explicație foto mare:
Colonia agricolă de la Băneasam așa cum arăta ea la 1912; în spate se vede profilul Vilei Minovici.

Text secundar:

Pro și contra Azilului de Noapte

Când am citit prima dată despre Azilul de Noapte de acum 100 de ani, mi-am zis chiar că, poate, pentru „Azilul...” său, Gorki s-a inspirat din presa românească, atunci când a creionat acea societate a „marginalilor”, săraci și oprimați. La 1911-1912, ziarele bucureștene se împărțise în două tabere, în ceea ce privește acest așezământ. Era cam pe vremea când la direcțiunea institutului fusese numit dr. Nicolae Minovici, care instituise, pentru agenții de poliție, un premiu de un gologan (un leu) pentru fiecare vagabond strâns de pe străzi. Ziarul „Dimineața” relata în mai multe dintre numerele sale abuzurile săvârșite de acești agenți, care pentru leul primit de la dr. Minovici (care la rându-i îl primea din bugetul Primăriei și din subvenții) luau cu forța pe orice bătrân ce le ieșea în cale, chiar dacă acesta abia ce ieșise de pe poarta propriei case, îndreptându-se spre vreo rudă sau la piață. Nici un om de vârsta a treia, îmbrăcat ceva mai sărăcăcios, nu era în siguranță pe străzi, iar rudelor le trebuiau și două trei zile până să-i găsească, să probeze că nu sunt ai nimănui și să-i scoată (timp în care bătrânii erau anchetați, abuziv, ca să recunoască faptul că... vagabondau). Probabil că fuseseră câeva cazuri de acest fel, însă consider că presa vremii exagera nițel. Mai ales că existau și opinii pozitive. Atunci când a preluat direcțiunea așezământului, dr. Minovici a trebuit mai întâi să asaneze locul – „Azilul de Noapte se afla într-o murdărie de care fugeau chiar nenorociții care trebuiau să recurgă la ospitalitatea lui”. Apoi, a instaurat niște reguli, ca să-l aducă la nivelul celor similare din străinătate. Își aflau adăpost aici nu doar bătrânii și copiii fără adăpost, cerșetorii, ci și femeile de moravuri ușoare și... servitoarele alungate de stăpâni, care altminteri ar fi devenit acolite ale celor două plăgi: vagabondajul și prostituția.

“Societatea de Salvare”

“Ideea de la care a pornit d. doctor Minovici întru organizarea acestui serviciu era firească. Capitalei noastre, înzestrată cu numerase și bogate spitae, îi lipsea o instituție de caritate ambulantă, care să îngrijească de nenorocirile și accidentele întâmplate în raza orașului, și care să fie un auxialiar al spitalelor. Or, d. dr. Minovici a dat Capitalei această instituție, după pilda societăților similare din Europa. Ce a ajuns Societatea de Salvare, „Salvarea”, cum îi zice în termeni populari, știe toată lumea. Nu e întâmplare nenorocită, nu e accident în Capitală, fără ca Salvarea să nu fie chemată în ajutor. Dar ceea ce nu știe lumea sunt greutăile nenumărate ce a avut să întâmpine d. dr. Minovici întru înjghebarea ei. Trebuiau fonduri, trebuiau automobile și trăsuri de transport, trebuia să se întrețină un personal îndestulător și gata la datorie, și toate acestea d. Minovici le-a înfăptuit grație unei inițiative neadormite. A mers cu talerul din om în om, a dat serbări în folosul societății și după o muncă uriașă a reușit să asigure „Salvării” o existență liniștită”.

Vila Minovici

“Casa e construită de arhitectul C. Cerkez, în cel mai curat stil românesc. Pereții încăperilor au chenare – brâie – luate după modelele de lăicere românești; sufrageria îndeosebi se renarcă printr-un bufet în stil ormânesc, din lemn de tei, cu bogate încrustațiuni, care ne arată ce dezvoltare ar putea lua sclptura în lemn cu motive românești. În sala de primire am văzut, pe o lăiță, zestrea unei fete de țăran chiabur – bogată colecție de țesături românești, care desfată ochiul dovedind totodată iscusința țărăncii române. {i nu mai vorbesc de alte lucruri multe luate din viața poporului nostru și pe care le-am întâlnit în casa ospitalieră a dlui dr. Minovici”.

Copiii nimănui

“Micii vagabonzi sunt și ei întrebuințați la diverse lucrări potrivite vârstei lor. Unii se ocupă cu stupăria, alții udă diversele culturi. Cei mai inteligenți, în care d. dr. Minovici recunoaște oarecare iscusinți, sunt reținuți spre a fi îndreptați mai târziu spre o muncă mai spornică. Produsele fermei (colonia agricolă de la Băneasa a drului Nicolae Minovici – n.n.) sunt distribuite gratis – ca amintire – diverselor persoane care acordă subvențiuni operei dlui dr. Minovici. E de prisos să adaug că o ordine exemplară și o curățenie desăvârșită domnește în colonia de la Băneasa. Mâncarea ce li se servește e din cele mai nutritive, iar dormitorul e ținut în cea mai mare curățenie”.

(fragmente din presa vremii)

Articole înrudite