-

Doliu în alpinismul românesc. Și Walter Kargel a pornit în ultima escaladă!

Doliu în alpinismul românesc. În mai puțin de o săptămână, acest sport i-a pierdut și pe cei mai tineri dintre temerari și performeri - Dor Geta Popepscu (14 ani) și Eric Gulacsi (12 ani) - și pe decanul de vârstă, Water Kargel (care ar fi împlinit vara asta 94 de ani). Miercuri, 26 aprilie, a plecat în ultima escaladă!

Ori poate s-a dus doar să le fie mentor și călăuză, pe munții din lumea de dincolo, celor doi copii cu inimi de uriași...

Walter Kargel, omul al cărui destin a fost “să bată pârtie pe zăpada neatinsă”, s-a stins din viață într-un Bucureşti torid, care-n imaginația lui era mereu estompat de culmile Carpaţilor – care i-au fost mereu mai dragi decât Alpii, Caucazul sau lanţul muntos nord-american, pe care a urcat, de asemenea. Omul care a făcut istorie în alpinismul românesc și care purta în ochi cerul munţilor pe care-i iubea, a pornit spre ultima escaladă în după-amiaza zilei de 26 aprilie. 

Primele explorări

Cea mai veche amintire a lui Walter Kargel e dintr-o după-amiază de început de primavară. Avea 3-4 ani. Plecase cu familia la Şosea, făcând cu trăsura drumul până la Vila Minovici; acolo, luase drumul pe jos, de-a lungul căii ferate pe la Gara Mogoşoaia (Băneasa) apoi pe lângă gheţăria naturală de la Herăstrau, pe la Vechiul Bordei, pe Şoseaua Jianu (Aviatorilor), terminând la Capul Podului (Piaţa Victoriei).
Îmi imaginez că toate marile expediţii vor fi avut această primă scânteie, la pas, într-o plimbare, o aparent banală recunoaştere a lumii din imediata vecinătate. Lui Walter Kargel - la 90 de ani el este decanul de vârstă al alpiniştilor români în viaţă - prima călăuză i-a fost tatăl. De mână cu el, a trăit primele emoţii la întâlnirea cu muntele: Măgura Codlei, paădurea cu baia saşilor, mocănitţa... apoi, la 10 ani, ascensiunea de la Buşteni la cantonul Schiel, dimineaţa în care a descoperit parfumul de jnepeni, de rododendron şi de viorele albastre, coborârea în pantaloni scurţi la Sinaia... “Născut, crescut şi trăit în Bucureşti - îşi aminteşte el - pentru tata muntele era sinonim cu Bucegii. Vara, din când în când, îşi făcea rucascul şi pleca la una dintre cele cinci cabane: Schiel, Peştera, Bolboci, Omul sau Mălăieşti. Se întorcea duminică seara, cu un bucheţel de flori pentru mama.” (Walter Kargel, “Alpinism. Înălţimi, riscuri, bucurii” Ed. România pitorească, 2012.) Patru săptămâni mai târziu, au urcat împreună pe Omul (2513 m), urmând hărţile Touring-Clubului Român. Pe vremea aceea, turiştii erau mai puţini ca acum şi fiecare expediţie avea un aer de pionierat: “Acolo, la Omul, ne simţeam pe acoperişul lumii şi rude bune cu exploratorii polari.” Cabanierul era prietenos şi semăna puţin cu Charlie Chaplin, sobele duduiau încălzite cu buşteni de brad, vântul şi burniţa erau pe loc uitate, Walter se adâncea în lectură, în timp ce tatăl său îşi fuma ţigara la un pahar de vin negru, poreclit “păcura de Peştera”.

“Premierele”
Războiul i-a prins pe nepregătite, ca şi schimbarea orânduirii. Tânărul a devenit inginer constructor şi, zice el: “o vreme, n-am mai urcat decat pe schelele construcţiei socialismului”. În 1949, s-a înfiinţat Asociaţia Turismul Popular şi un tovarăş l-a ajutat să se întoarcă la prima pasiune. Aşa, a început să plece, organizat, cu trenul special, sâmbăta şi duminica, în Bucegi. În munţi, la Coştila, i-a cunoscut pe “alpiniştii cu coardă şi pitoane” şi tot acolo a făcut şcoala de căţărători.

În viata lui Walter Kargel există câteva trasee alpine în premieră. Unul, realizat împreună cu Andrei Ghiţescu, în Fisura Verde: “Pe la mijlocul traseului, ne-a apucat noaptea şi ne-am instalat într-un hamac, cu mai multe pitoane. Era, pentru mine, plăcerea de a fi pe munte, de a vedea cum se aprind luminile în Buşteni. Andrei mi-a cedat hamacul lui, iar el a rămas toată noaptea legat de un piton, cu picioarele bălăbanind în aer...” O altă premieră a fost Marele Tavan din Gălbenele. “Nu există în România un traseu mai interesant ca acesta. Prima oara, am mers acolo cu Andrei Ghiţescu şi cu Georgeta Petrov. Andrei a bătut un piton şi apoi a văzut o fisură pe tavanul în diagonală. Foarte subţire, era parcă trasată cu creionul. Am făcut câteva poze şi abia peste câţiva ani am revenit şi am realizat premiera, cu Radu Slăvoacă.”

Alte trasee parcurse în premieră de Walter Kargel: Degetul lui Călineţ (1951), Fisura Galbenă (1953), Fisura Verde (1954), Brâna Mare a Coştilei, iarna (1955), Fisura Roşie (1955), Traseul Andrei Ghiţescu şi Traversarea Peretelui Coştilei (1955), Marele Tavan din Gălbenele (1952 şi 1968). A urcat în Tatra (1967), pe Mooserboden (1964), în Caucaz (1974), a fost pe Mount Whitney, în SUA (1986) şi, tot în Statele Unite, în 1990, a fost în Canionul Regilor şi pe munţii Shasta şi Rainer, dinn California. Au mai urcat, în anii lui de activitate în alipinism, şi pe alte vârfuri, pe care nu le mai amintesc acum. După ce complicaţia la genunchi nu i-a mai permis să urce pe munte, în 1993 decide să facă... “alpinism pe 4 roţi”. Nimic nu l-ar fi putut ţine departe de munte!

Copilul din fiecare bărbat
Walter Kargel are câteva expresii favorite, între care şi aceasta: “În fiecare bărbat e ascuns un copil; copilului îi place să se joace”. Formula ar putea explica, în parte, de ce acest om exagerat de modest nu şi-a construit o carieră internaţională de alpinist. Aşa cum ne spunea în chiar ziua când a împlinit 90 de ani, lui i-a plăcut mai mult să contemple, să se aşeze pe o piatră, să miroase o floare... Rareori a avut sentimentul că lumea îi aparţine numai lui, deşi s-a întâmplat şi acest lucru, când a descoperit trasee neumblate de nimeni: “Să atingi cu mâna şi cu piciorul o parte încă nepipăită de nimeni pe globul pământesc!... Pe undeva, această voluptate a necunoscutului zace în fiecare copil. Priviţi câte urme merg în toate direcţiile, după o ninsoare abundentă, în afara pârtiei bătătorite de cei mulţi! Urmele acelea singuratice sunt o dovadă a entuziasmului copiilor de a fi deschizători de drumuri în necunoscut.”

Semne şi desemne
A urcat munţii României, a atins în Caucaz, “acoperişul Europei”, a cutreierat Munţii Tatra, s-a căţărat în Alpi şi a pus piciorul pe câteva creste californiene. Nu s-a ambiţionat să plece în Himalaya şi n-a fost profesor de alpinism, în schimb ne-a dat, în cărţile sale, unele dintre cele mai frumoase descrieri ale traseelor montane din România. Iar pentru că Dumenzeu l-a hărăzit şi cu talentul de a desena, Walter Kargel şi-a ilustrat cărţile de călătorii cu hărţi, schiţe şi caricaturi. Pasiunea pentru desen o datorează tot tatălui său, care l-a învăţat, de mic, să facă omuleţi din linii trase cu bastonul, pe nisip. Liniile acelea au devenit, cu timpul, conturul autobiografic al unui personaj cu nasul mare şi expresiv, recognoscibil în lumea alpiniştilor, dar şi în cea a marilor artişti, în lumea cărora a intrat, oarecum, prin rudenia cu stră-stră-nepotul direct al povestitorului Ion Creanga. Costin Mihăescu, fiul Mihaelei Creangă-Mihăescu (ultima urmaşă a scriitorului care mai trăieşte în România, şi ea nonagenară) este căsătorit cu una dintre fiicele alpinistului... Şi, uite aşa, umorul lui Creangă s-a “încuscrit” cu umorul lui Kargel. De fapt, povestitor avar în cuvinte, Walter Kargel e debordant în desenele sale, care “povestesc” cu miez şi har şi croiesc haine pentru personajele muntelui. Arhiva lui, necercetată şi nevalorificată, numară vreo 7000 de desene care aşteaptă, încă, să se elibereze o sală de expoziţie, pentru a fi cunoscute de mai multă lume.

Kargel vorbeşte cu parcimonie, dar scrie destul de mult, despre munte şi alpinism, încă de la sfârşitul anilor ’50. Scrie şi desenează. În 1959, îşi ilustrează cartea despre Piatra Craiului, apărută în colecţia Călăuza Turistului. În 1976, scoate “Trasee alpine în Carpaţi”, însă ceva mai devreme, în 1972, i-a apărut la Stuttgart o complexă descriere a Munţilor României, într-o ediţie germană, pentru care foloseşte pseudonimul Michael Berker. Scrie şi în presa pentru montaniarzi şi alpinişti. Un articol publicat în presa germană (de data aceasta semnat cu numele său) avea să-i aducă un prieten pe viaţă. Cu 40 de ani în urmă, neamţul Peter Fiege a venit în România să-l caute pe cel care a scris şi să urce cu el în munţii despre care citise. De atunci, germanul – care e cunoscut mai ales pentru pasiunea lui pentru mountain bike şi pentru călătoria făcută pe bicicletă, din Alaska până în Ţara de Foc – e nelipsit de la aniversările lui Walter Kargel.

Prin anii ’70, un alt mare alpinist, Ion Coman, coleg de generaţie cu el şi cu Niculae Baticu, îi scria o frumoasă scrisoare în care îl îndemna să-i facă pe oameni să comunice cu muntele. “Unii - spunea Coman – urcă muntele mai mult ca noi, dar îl înţeleg mai puţin ca noi.”
Fidel acestei prietenii, Walter Kargel a continuat să vorbească, să scrie şi mai ales, să trăiască la superlativ. “Ar trebui - ne spune - să iau viaţa de la început. Iar dacă aş face-o, ce bine mi-ar prinde experienţa acestor 90 de ani...”

Articole înrudite