-

Legenda Fraților Petreuș sau de ce horesc „puii de moroșan” în „România manelelor”

Dacă rogi un moroşan să-ţi cânte, o să-ţi arunce o căutătură cătrănită: “D-apoi, se zice că omul «cântă» când boceşte la mort!”, ne lămureşte o femeie cu fustă înflorată şi cămaşă albă, cu broderie spartă şi mâneci rotunjite (semn că de multă vreme e femeie aşezată la casa ei; “fetele de măritat au broderie în colţuri, să le deosebească repede feciorii...”).

“La ce-i zice la ’mnevoastră «cântec», la noi îi «horă». Dumnealor, Petreuşii (face pluralul ca la un substantiv comun, de-acum), horesc, nu cântă...”.

În şura din crucea satului Sârbi din Budeştii Maramureşului, “Petreuşii” cântă la ceteră şi zongoră cu-atâta foc, de saltă fetele şi ficiorii în dans şi nu se mai opresc. Ne strecurăm printre copiii agăţaţi de uluci şi aruncăm şi noi o privire, spre “ăi cu horele”... Sunt Ştefan Petreuş şi fiu-său, Andrei, dar oamenii, pe-aici – ca şi prin alte ţări – tot “fraţii Petreuş” le spun, ca acum aproape o jumătate de secol, când au dat drumul “horelor” în lume. Bună de gură, femeia asta (care se ruşinează, totuşi, să ne spună cum o cheamă) ne ia la-ntrebări: “’Mnevoastră, acolo, la Bucureşti, ştiţi cum or început Petreuşii...?” Şi ne desluşeşte, c-un zâmbet larg, toată povestea: cum într-o zi Ştefan şi fratele lui mai mic, Ion (Dumnezău să-l odihnească, drăguţu’) s-au coborât din pădure, de pe dealul Chelement, au mers în ograda părintească, au aruncat ţapina şi securea de pământ şi-au zis: “De-acu’, noi ne ducem să ne facem cântăreţi”. Era pe la jumătatea anilor ’60. Drept am zis, mâine-poimâine se face jumătatea de secol!

Cum i-au horit lui Eminescu, la Calgary
Pe “Petreuşi”, tată şi fiu, i-am abordat şi noi imediat ce-au încetat a hori. (Până să pregătim cele trebuincioase pentru interviu, un localnic s-a şi vârât între noi, întinzându-i celui mai vârstnic, lui Ştefan, o... sticlă de horincă, dar una specială, cu clop! Râde: “Uite-aşe, la noi clopu’ stă peste tot, şi-n vârf de şură!”...)

“Ce sunt horele de le-aţi... cântat aici?” (întrebăm, cu un pic de teamă de cuvinte, după desluşirile femeii de mai ’nainte). “Sunt... horile fraţilor Petreuş, hore care au plecat de-aici în toată lumea şi care se întorc înapoi, la rădăcini”, răspunde mai vârstnicul Ştefan. “Ele exprimă sufletul neamului românesc”, duce Andrei mai departe vorba tatălui său. “Sufletul maramureşenilor, al voievozilor români, că ei de aici, din Maramureş s-au descălecat. Cu horile ne-am născut şi ele ne aduc cinste, mândrie...”.

Aflăm că “Fraţii Petreuş” (formaţia, chiar şi după ce a murit Ion, iar Andrei i-a luat locul, păstrează acelaşi nume transformat în renume) abia ce s-au întors din Canada unde au cântat în provincia Alberta, în Edmonton şi Calgary... “Am fost invitaţi de onoare ai comunităţii româneşti de acolo, la dezvelirea bustului lui Mihai Eminescu. La intrarea în biserica românilor din Calgary (sunt peste 10.000 de români în Edmonton şi alţi 10.000 în Calgary) s-a dezvelit bustul poetului. Am avut onoarea să fim de faţă. Şi a fost muzică cu lacrimi, muzică istorică, muzica neamului. A fost muzica sufletului nostru”... Ştefan Petreuş, cât este el de puternic şi de purtat prin lume, se opreşte c-un nod în gât şi ochi înlăcrimaţi.

“Mulţi români pleacă în lume supăraţi pentru că nu ştiu cine sunt”
Căutăm să-i abatem atenţia vorbind cu cel mai tânăr, cu Andrei – care şuguieşte spunându-ne că-şi caută nevastă şi că de asta bate satele maramureşene, poate-i iese una în cale; de ce nu acolo, la Sârbi, unde toate-s frumoase şi-l sorb din priviri. “Trebuie să-mi fac familie, să am copii, să ducă horele Fraţilor Petreuş mai departe...” E plăcută această determinare a tânărului maramureşean de a ţine viu folclorul, de a-i asigura trecerea spre alte generaţii. “Eu am crescut cu horele tatei şi ale unchiului meu, cu horele maramureşenilor. De când mă ştiu, asta am vrut să fac, să duc horele în lume, să mă ducă ele pe mine prin tot locul pe unde sunt români. Noi am făcut o asociaţie culturală, am derulat nişte proiecte pentru sprijinirea şi promovarea culturii tradiţionale. Chiar am făcut un proiect cu numele «Tinerii în căutarea identităţii folclorice». Mulţi dintre români pleacă în lume supăraţi. Dar dacă ştiu cine sunt şi de unde vin, sunt mândri şi cu fruntea sus. Aşa că e foarte important să păstrezi ce ţi-au lăsat strămoşii. Noi zicem că tradiţiile nu vor muri şi nu se vor pierde pentru că avem şi dovezi în sensul acesta: nu există petrecere şi nuntă care, după un ceas, să nu continue cu «Şi-aşa beu oamenii buni!». Puţini ştiu, poate, că aceasta-i tot o horă de-a fraţilor Petreuş... dar important e că hora asta trăieşte şi după o jumătate de secol!”. “Orice creaţie străină de folclorul autentic şi care vine la noi, n-o primeşte pământul”, zice şi Ştefan. “La noi, în Maramureş, n-o să auziţi nici manele, numai hore şi hore dintr-ălea vechi...”.

“Horele care nu mor”, crede bătrânul “frate Petreuş” sunt garanţia că, într-o zi, “maramureşenii mei se vor întoarce acasă. Acu’, mă duc eu la ei, pe unde s-au rătăcit prin lume, dar într-o zi se vor întoarce acasă şi vor deschide afaceri, vor face case frumoase... O ţară aşa frumoasă cum îi România, un loc aşa frumos cum e Maramureşul, nu cred că nu-şi vor reveni. N-ar răbda Dumnezeu ca ţara asta să nu-şi revină, câtă vreme românii vor fi mereu mândri de moşii lor, de istoria lor, de plaiurile astea frumoase!”.

Tot ceea ce ar părea puţin patetic, rostit în alt context, acolo, în inima acelui sat – care, încă, nu are apă curentă pe toate uliţele şi unde drumurile încă sunt pline de colb – capătă altă rezonanţă. “Eu am vorbit cu românii peste tot pe unde am fost şi să ştiţi că ei gândesc ca mine. Simt ca mine. Sângele apă nu se face. Să vă zic o poveste. Am ajuns undeva în Canada, lângă Edmonton, şi am dat peste nişte români vechi, români care se trag din Boian, de lângă Cernăuţi, deci români curaţi. A fost să-i ducă în Siberia, dar ei nu s-au lăsat şi au emigrat tocmai în Canada şi acolo, lângă Edmonton, şi-au refăcut satul lor din Bucovina şi i-au spus tot aşa: Boian. Cu ei împreună am horit şi am lăcrimat. Şi să vă mai zic ceva: bunicul meu a murit în primul mare război, pentru apărarea provinciilor româneşti; nici noi nu ne lăsăm şi luptăm mai departe, cu armele noastre, cu cetera şi cu zongora...”

Articole înrudite