-

Măritișul șezătorii și alte vorbe de clacă

O dată cu Lăsatul Secului de Brânză și cu „prinderea” Postului cel mare al Paștilor, în Apuseni s-a mai consumat un moment de pe răbojul tradițiilor: „măritișul șezătorii”. Sau „botezul” ei - după cum se obișnuiește a se spune, într-un sat sau altul.

Măritișul șezătorii semnifică renunțarea la cântecul și jocul care animau întâlnirile de fiecare seară ale țăranilor, în toiul iernii, și intrarea într-o perioadă mai sobră.

La Cetea, în comuna Galda de Jos, în satul în care, zice-se, cândva venea în șezătare și Mihai Viteazul, care avea acolo o drăguță, pe frumoasa jupâniță Velica - la Cetea s-a măritat duminică șezătoarea. Ce urmează să se întâmple de-acum în serile de post ne va spune tanti Eleonora Crișan, una dintre acele femei vrednice ale satului, care a răspuns întrebărilor reporterului fără să lase furca din brâu.

Prima-ntrebare firească este dacă, după măritișul șezătorii, lumea satului mai are prilej și dezlegare să se adune în toate serile... „Ba da, ba da... Se aduna lumea. Tăt în șezătoare, da’ numa’ nu mai făceau așa multă zarvă. Pe timpuri, dacă era în post de Crăciun, cântau, cântau colinde...” „Dar dacă eram în Postul Paștelui, ca acuma?” „Cântau. Cântau fel de fel de cântări... Pricesne, cântări de-aceste bisericești. Că atuncea postul era post.”

„Care-i diferența dintre șezătoare și clacă”, mai întreabă reporterul. „Păi e-o diferență foarte mare, pentru că claca, cum să vă spui... Dacă era o familie mai numeroasă, cu copii mulți, femeia aia nu putea să toarcă atâta cânepă sau să toarcă atâta lână să-și îmbrace casa. Și-atuncea se adunau femeile. Zicea una: «Tu, nu veniți mâne până la noi, că, uite, vreau să vă dau, dacă puteți să-mi toarceți». Sâ dădea cânepă, de tors... Îi dădea: «No, ți-am dat țâie trei fuioare, un caier de lână...» și când să gătau... că-ți dădeau un termen, să zâcem de două săptămâni... și-n două săptămâni, tu, care-ți dădea să torci, o torceau șâ o făceai jâreghie, pe un... râșchitor, îi zâcem noi, un râșchitor din lemn. Și o făceai jâreghie și când era gata te duceai la gazdă cu ce-ai lucrat. Șâ gazda pregătea. De exemplu, când nu era post, în fășang (sau câlegi, cum se spune prin alte părți de țară, perioada dintre postul Crăciunului și cel al Paștelui - n.r.), făcea răcituri, piftie, cum se zice, punea țuică și făcea plăcinte cu brânză. De era în post, făcea fasole frecată.. Deci fasole boabe, albă, noi îi zâcem mazăre de cucuruz. Așa îi zâcem noi aicea, în partea noastră. Fierbeam și o strecuram bine - că erau strecurătorile celea din ceramică, de pământ - și o strecuram și, de exemplu, o făcea azi și o lăsa până a doua zâ, di să făcea, așa, ca piftia. Și peste ea sâ toca ceapă feliuțe, se călea un pic în ulei și se punea peste ea, și cu acritură, și iară cu ginars și cu gin... și cu plăcinte de post”.

Dacă știți a lucra cu furca și fuiorul, poate vă-nvredniciți și domniile voastre să mergeți într-o seară, la șezătoare ori la clacă, în satul Cetea din Apuseni...ărbați

Cum de n-au mâncat câinii „turnurile slăninii” din Ardeal?