Acest meșteșug a fost practicat de femei. Ele erau cele care cultivau, pe suprafețe mici de pământ, inul și cânepa. De la semănat și până la recoltat, țărăncile erau cele care îngrijeau aceste culturi.
O alta materie prima este lana, care odata tunsa de pe oi (treaba aflata in principal in sarcina barbatilor, dar la care puteau participa si femeile), era toarsa si apoi colorata, pana se ajungea la firul bun pentru lucrul in razboi. Torsul parului de capra (mai aspru decat cel de oaie) se facea cu o roata speciala, roata si tehnologie care se intalneau in Iran, Turcia, Azerbadjan, Bulgaria si numai in unele sate din sudul Romaniei, ceea ce ne indreptateste sa credem ca mestesugul a fost adus din sudul Dunarii.
Dupa ce materia prima a fost adunata, prelucrarea acesteia era tot sarcina femeilor: lana era pusa in furca si toarsa. In cea mai mare parte a tarii se toarce tinand furca intre genunchi, fixata in brau sau de un scaunel. Din caierul de lana sau de canepa se trage cu mana stanga firul care se rasuceste apoi cu mana dreapta si se invarte pe fus. Grosimea firului si gradul de rasucire este in functie de destinatie.
Firele erau folosite fie in coloritul lor natural, fie vopsite. Cunoscatoarele acestui mestesug erau majoritatea tarancilor din satele romanesti. Culesul plantelor nu insemna numai aprovizionarea cu leacuri naturale, ci si o importanta sursa de inspiratie cromatica. Alegerea si combinarea culorilor presupuneau nu numai pricepere, ci si simt artistic si temeinice cunostinte botanice. Traditiile trecutului ne amintesc de taranii care ieseau singuri sau mai multi laolalta, strabatand pajisti si paduri, pentru a culege plante; era si o zi hotarata pentru aceasta, ziua Sfantului Ion din luna iunie, dar nu numai. Buruienile erau stranse si pentru leacuri, recomandate de medicina traditionala, dar si pentru culori. Cantitatile de plante nu erau totdeauna suficiente pentru a vopsi toate firele, asa ca se strangea o noua recolta. Aceasta vopsire succesiva da de fiecare data alte tonuri firelor. Tesaturile astfel colorate capata un farmec aparte care, rezultat din nuantele sterse ale vopselelor vegetale, caracterizeaza cele mai frumoase dintre scoartele noastre, ca si cele mai valoroase covoare orientale, de pilda.
Taranii stiau plantele de pe camp, cand trebuiau sa fie culese, si ce parte a plantei genera o anumita culoare. Femeile, cu priceperea lor, sarguinciose, in zilele de lucru, la vatra sau sub cerul liber, preparau din coaja de rachita si anin, din coji de zarzar, foi de ceapa, frunze de gutui, din flori de liliac si alte amestecaturi, cu zeama de varza si piatra acra, culori de o rara frumusete.
Pentru colorarea tesaturilor se foloseau: menta, anin, urzica pentru culoarea neagra; coji de zarzar si nuc pentru maron; vine de salcie pentru visiniu inchis; coji de visin si de dud pentru vernil; radacina de paducel pentru albastru inchis; nalba pentru gri deschis; foi de ceapa pentru galben si crem; crin, pentru violet; sunatoare pentru culoarea nisipului. Prepararea firelor trebuia incheiata la anumite termene, respectate colectiv in sate. Asa ca femeile se adunau si lucrau in claca, fie muncind pentru ele, fie pentru cea in casa careia se adunasera.