-

Balada, fir de poveste fantastică sau cu scânteieri din realitate

Provenită de la italienescul “ballare” (a dansa), balada, gen dominant epic, este interpretată din ce în ce mai rar chiar şi de către lăutari, cerută, în mod special de către cunoscători pe la mesele mari de pe la nunţi.

Odinioară, era nelipsită în acest context, iar versurile sale nu se încheiau cu una cu două, ci puteau continua zeci de minute, încântând auditoriul. În plus, după cum mărturiseşte C. Bobulescu în volumul “Lăutarii noştri”, muzicanţii erau cei care făceau cântecul de dată, în funcţie de circumstanţă.

“Pe lângă trâmbiţe, tobe, fluiere se auzeau astfel, în fruntea alaiului, glasuri româneşti slăvind faptele noastre de răsboiu, cu întovărăşire de cobze. Țiganii lui Vodă ziceau balade”.

Balada poate fi fantastică - abordând teme centrale precum “Soarele şi Luna”, “Iovan Iorgovan”, etc, vitejească - îndeosebi antiotomană, dar şi haiducească - precum “Constantin Brâncoveanu”, “Miu haiducul”, “Pintea”, “Radu Anghel”, “Iancu Jianu”, păstorească - “Mioriţa”, familială - “Ghiţă Cătănuţă”, “Milea”, sau adevărate jurnale orale precum “Focul de la Costeşti”, “La Siret, la Nămoloasa” şi multe altele.

De obicei, balada are în componenţă recitativul epic. Debutează cu “taxâmul” – o parte instrumentală interpretată de lăutari, pe care se suprapune fie un fragment recitativ, fie elemente de cântec, astfel încât să fie captată atenţia auditoriului.

Balada continuă pe firul naraţiunii, aprofundând “subiectul” dezbătut, începută pe un sunet acut, urmată de povestea în sine, alternativ, întreruptă, din loc în loc de interludii.

În numeroase cazuri, finalul baladei anunţă continuarea programului muzical, mesenii fiind îndemnaţi să nu plece de la mese. Să nu uităm însă că balada este de o frumuseţe nemărginită, exprimată în cuvinte simple, dar încărată de semnificaţii.

Autor: Luminiţa Tucă