-

Doina, cântec desăvârşit, icoană, vie a sentimentelor, gândurilor şi trăirilor poporului român

Alean pentru amar, sprijin la ceas de cumpănă, icoană vie, fără îndoială, a sentimentelor, gândurilor şi trăirilor poporului român, folclorul ne însoţeşte de la leagăn şi până la mormânt.

El ne arată rostul atunci când uităm menirea unor lucruri şi, trebuie să recunoaştem, ne bucură inimile prin cântece şi joc, prin ritualuri şi ceremonii, prin balade şi doine fără seamăn: “folclorul este viu ca şi viaţa pe care - în felul său - o exprimă”, sublinia folcloristul Tiberiu Alexandru.

Deseori, doina, care, din păcate îşi pierde din “tăria” cuvântului de la an la an, de la generaţie la generaţie, continuă să fie aproape de sufletul celor care o ascultă. În unele zone ale ţării, doina s-a prefăcut odată cu vremurile, şi s-a transformat în cântece doinite.

În Muntenia, lăutarii zic încă cu foc “De Dragoste, “Ca pe Vlaşca” sau “Ca pe Neajlov”, cântece cu tematică de dragoste, invitând publicul la ascultare prin poveşti fără egal, utilizând în cântece interjecţii precum: “ neică, bă”, “puică”, “tată” sau “lele”.

În funcţie de zonele etnofolclorice, românii numesc doina fie hore lungă, hore cu noduri, cântec lung sau prelung, de ducă, de codru, haiducesc, oltenesc, de jale, iar accentul pus pe denumirile precizate anterior: prelung, lung sau îndelungat, îi pecetluieşte cea mai importantă caracteristică: de cântec desăvârşit!

Autor: Luminiţa Tucă