-

Colindele – o moştenire ancestrală aproape pierdută

Crăciunul şi sărbătorile dedicate acestuia ar fi într-adevăr foarte triste fără obiceiul codindatului. Colindele au legănat copilăria noastră şi a părinţilor noştri si ne-au făcut să retrăim nostalgia noului pe care îl aduce Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Aşa simţeam noi să primim în casele şi în sufletele noastre minunea Crăciunului. Din păcate însă, copiii noştri nu simt tocmai la fel şi nu mai pun mare preţ pe obiceiul colindatului.

Poporul român a păstrat secole de-a rândul un sens adânc al călătoriei spre Betleem a magilor de la Răsărit şi al închinării păstorilor, transpunându-l într-unul dintre cele mai frumoase obiceiuri, acela al colindatului. Şi pentru că acest obicei se pierde încet-încet, este de datoria noastră să păstrăm neatins patrimoniul colindelor şi să îl insuflăm în suflet copiilor noştri, aşa cum stăbunii noştri au făcut la rândul lor cu noi.

În tradiţia noastră populară colindele sunt expresia Scripturii, a adevărurilor teologice, sunt teologhisirea (explicarea) patristică a îndumnezeirii omului purtată prin viu grai, din tată în fiu, drept şi adevărat, neştirbită cu nimic, purtată de vestitorii întrupării Fiului lui Dumnezeu.

Istoria colindelor începe înainte de naşterea lui Iisus. Iniţial, colindele aveau un rol ritual, de urare pentru fertilitate, rodire şi belşug. Acest obicei era legat fie de începutul anului agrar, adică de venirea primăverii, fie de sfârşitul său, toamna în perioada culegerii recoltei.

Colindele erau folosite inclusiv pentru alungarea spiritelor rele şi pentru a mijloci reîntâlnirea cu cei plecaţi pe tărâmul celălalt.

După ce au căptătat o conotaţie biblică, colindele au păstrat doar ritmul unui cântec de sărbătoare şi versurile au fost adaptate astfel încât să fie în acord cu noua semnificaţie.

Nu cunoaştem însemnătatea teologică şi soteriologică, a învăţăturii despre mântuire, a întrupării Mântuitorului Iisus Hristos pentru folclorul altor popoare, dar, la noi, auzim şi citim din colindele noastre bătrâne, vestite în graiul poporului de copiii nevinovaţi, pe la casele credincioşilor, pe la vatra părintească, înţelepciunea şi lucrarea Duhului Sfânt în Cuvântul întrupat.

Aşa vestesc ei, ca şi îngerii, din poartă în poartă, de la fereastră la fereastră, aceste străvechi şi neîntrecut de frumoase colinde, neîntrecut de armonioase şi, în acelaşi timp, exprimând feluritele nuanţe culturale ale poporului român de pretutindeni.