-

Armindenii de odinioară... Înainte de grătarul „de Ziua Muncii”, românii aveau „ziua beţivilor”

Despre Ziua Muncii ştim mai toţi câte ceva. Despre Armindeni – revenit, ca pretext al grătarelor de fiecare întâi mai, în România post-decembristă - ştim mai puţine.

Nu ştiu domniile voastre cum vă amintiţi de „ziua-Ntâi de Mai”, dar oricât am căuta în memorie o ploicică iute de primăvară, care să ne-alunge de la picnicul tradiţional la iarbă verde (ţinut, într-o vreme, după la fel de „tradiţionala” defilare de 1 Mai), nu găsim un astfel de „suvenir”.

Semn că - de-i zicem Armindeni, de-i zicem „1 Mai muncitoresc” – vechea credinţă că Sfântul Irimia păzeşte ziua de ploaie (de unde-ndemnul de-a ieşi fără grijă în mijlocul naturii) rămâne valabilă şi în spaţiul laic.
Despre Ziua Muncii ştim mai toţi câte ceva. Despre Armindeni – revenit, ca pretext al grătarelor de fiecare întâi mai, în România post-decembristă - ştim mai puţine. De-aceea, o să pornim povestea de aici. De la ziua Sfântului Irimia (altul decât Irimia acela de-a dat cu oiştea-n gard!), cel care avea darul proorociei şi era serbat la fiecare început de Florar. Unele cutume ale lui se suprapun peste cele ale Sângiorzului, ori ale Sângiorgiului (Sfântul Gheorghe), sărbătorit cu o săptămână înainte, care la rândul lor se suprapun peste serbările mai vechi, păgâne, ale Cavalerului Trac. Și ne referim, aici, în primul rând la o serie de obiceiuri legate de începutul anului agricol, de relaţia omului cu natura explodând de verde, de floare, de parfumuri... Iar dacă vom căuta în pagina de dicţionar etimologia cuvântului „Armindeni”, vom afla că el „se trage” din sintagma slavonă pentru „Ziua lui Ieremia” – „Ieremii-dini”.

Banul Ghica, Vodă Ipsilanti şi alţii asemenea...

De prin cărţile şi ziarele vechi am adunat câteva mici istorii legate de Armindeni... În „Istoria fondării oraşului Bucureşti”, Nicolae Vătămanu istoriseşte despre ziua de Armindeni când dumbrava (ori codrul) de la Băneasa se umplea de boieri şi cucoane, „ieşiţi” în natură, să se bucure de parfumul de „verde crud”, „de mugur alb şi roz şi pur” (cum avea să spună, mult mai târziu, poetul). Era în primii ani ai secolului al XIX-lea, iar Băneasa abia începea a se numi... Băneasa, după dumneaiei, soaţa Banului Dumitrache... Ehei, ce vremuri erau acelea, când, în vreme ce boierii şi boieroaicele se hârjoneau în poiană, „la o bătaie din palme se iveau de prin tufişuri robii cu feţe tuciurii şi cu zâmbetul de porunceală, purtând pe talgerele de aramă gustările pregătite din vreme”...
Cu numai câţiva ani mai înainte de întâmplările astea din dumbrava Ghiculeştilor, vodă Alexandru Ipsilanti (bunicul acelui Alexandru Ipsilanti care l-a trădat pe Tudor Vladimirescu), pusese să i se construiască în balta de la Herăstrău un chioşc de lemn, unde ieşea de Armindeni, cu curtea întreagă după el. Soarele,înteţit deodată, dădea ierburilor din jur un miros plăcut, de clorofilă dogorită, iar vodă se întindea la sfat, cu dregătorii domneşti, sorbindu-şi cafeaua cu gesturile deprinse-n Fanar. În vremea asta, doamna Ţării (care, ce-ntâmplare, avea şi-un fiu domnitor, pe tronul celuilalt principat, al Moldovei) ieşea cu barca pe lac, cu gureşele domniţe după ea... De nu mai ştiai dacă zgomotul care se-aude dinspre baltă e al broaştelor şi-al raţelor cu boboci, ori al femeilor îmbrăcate-n atlazuri.

La fântâna mitropolitului

Ceva mai devreme, în deceniul opt al veacului al XVIII-lea, Filaret al II-lea, mitropolit al Ungro-Vlahiei, construise, la poalele dealului care azi îi poartă numele, o fântână. „Era o zidire încântătoare, cu o sală a apelor la rândul de jos, împodobită cu coloane sculptate” – o descrie acelaşi Nicolae Vătămanu. „Apa izvorâtă din dealul din spate se vărsa prin câteva guri de piatră aşezate în pereţi. Șănţuleţe săpate în lespezile pardoselii duceau şerpuind apa, care apoi se aduna în balta lui Șerban Vodă, din vale. (...) Printre stâlpii înfloraţi se străvedea o privelişte minunată asupra bălţii de stuf şi a unei bune părţi a oraşului, în depărtări albastre”... Ei bine, priveliştea asta minunată atrăgea, de Armindeni, boieri şi târgoveţi, dar şi clerici, dornici să-şi spele... nu picioarele, nu mâinile, ci... privirea, cu obrazul curat al fetişcanelor care nu ştiau de nimic altceva decât de vesela sărbătoare.
Horia Rosetti (de la moartea căruia se fac tocmai o sută și cinci ani acum, prin preajma Armindenilor), organiza, la 1864, la marginea Cişmigiului, clubul de scrimă „Floreta”. Prilej pentru tinerii teribilişti să iasă cu săbiile scoase din teacă în mijlocul cărării şi... să caute ceartă, pentru ochi frumoşi şi inimi zburdalnice. Of, off! Periculos loc mai era Cişmigiul, pe la sfârşitul domniei lui Cuza Vodă (şi grea misiune avu Principele Carol să-l aşeze în rândul locurilor pe care să le poţi traversa fără teama unui scandal!). Căci, zice acelaşi Vătămanu: „În Cişmigiu, petreceau Armindenul tineri zurbagii, printre care se găseau şi beizadele. Ei veneau însoţiţi de femei dispuse să le risipească aleanul, cântându-le: Ah, puiule mor!”.

„Ziua Beţivilor”

Te înecai de-atâta amor şi jale! Și te-mbătai... de mirosul de floare şi de... vinul pelin. Că, deh, nu degeaba-i zice-n popor, Armindenului, şi „ziua beţivilor”!
Rămânem în Capitală, dar deschidem altă carte: „Odinioară în Bucureşti”, a lui Alexandru Predescu; ca să aflăm povestea chefurilor „din livezile lui Bellu”... Era spre jumătatea secolului al XIX-lea, când, dacă e să dăm crezare cronicarului, baronul Barbu Bellu îşi deschidea moşia pentru protipendada vremii. Cuconi, cuconiţe, slugi, lăutari... umpleau locul şi veselia urca până la cer. „Negustorii, arendaşi ai grădinii baronului, umblau printre mesele muşteriilor ori printre pâlcurile întinse pe iarbă, cu tărgile în braţe şi potrivindu-le gâtul lung peste bărdacele setoase, slobozeau vinul cu buricul degetului. Când li se istoveau puterile şi banii, clienţii trânteau oala în pământ, ca să nu mai bea alţii după ei. Nu era de mirare atâta sete, când pe grătare sfârâia pastrama de capră, iar pe tarabe spânzura semiluna ardeiată a ghiudemurilor. Chiar şi plăcintele răsturnate în tăvi de aramă, peste cotloane cu jar, când erau cu brânză, aveau atâta piper că abia se mai cunoştea tocătura. Cum de obicei se mânca şi cu carne şi cu brânză, doar vinul alina necazurile muşteriilor”.
Dar ştiţi ce-i curios în toată povestea asta? Că până şi după 1858, după ce baronul Bellu şi-a donat livada oraşului, ca să se facă în locul ei un cimitir, târgoveţii şi boierii au continuat să vină de Armindeni în locurile ştiute, chefuind după cum le era obiceiul... ca şi cum vecinătatea crucilor celor stinşi nu făcea decât să le înteţească dorinţa de a se veseli...
Ceva-ceva din exuberanța acelor vremuri a surprins și Preziosi, în desenele sale, din care nu lipsesc primele... îmbăieri, de mai, în apa Dâmboviței sau a Colentinei! 

1 Mai muncitoresc, la începuturi

Dacă e să vorbim despre o „zi a Muncii”, de 1 Mai, suprapusă (întâmplător) peste Armindeni, ar trebui să rămânem în acelaşi secol al XIX-lea. Prima dată, românii au sărbătorit acest „1 Mai muncitoresc” în 1890, la numai un an după ce, în 1889, la Paris, social-democraţii afiliaţi la „Internaţionala a II-a” au hotărât ca de 1 mai să fie celebrată „ziua internaţională a muncitorilor”. A muncitorilor şi nu... a muncii. De reţinut. Cu un an mai înainte, în Statele Unite, Federaţia Americană a Muncii decretase ziua de 1 mai 1890 ca o zi a... grevelor şi manifestaţiilor pentru susţinerea zilei de muncă de 8 ore. De fapt, de la o grevă a început totul... Pe 1 mai 1886, federaţia sindicatelor din Statele Unite şi Canada reuşise să mobilizeze sute de mii de muncitori, ca să facă demonstraţii (paşnice!?) pentru ziua de muncă de 8 ore. Cea mai mare dintre aceste demonstraţii a avut loc la Chicago – 90.000 de manifestanţi, dintre care 40.000 erau în grevă. Înăbuşită în sânge, manifestaţia din Chicago avea să provoace, ca un bulgăre de zăpadă, toate aceste manifestaţii, demonstraţii, greve, transformate mai apoi în defilări şi picnicuri cu cârnaţi (şi mititei, la români) care vin, cu o precizie de metronom, în fiecare an, la 1 Mai. Interesant amănunt: americanii, de la care au pornit toate, nu sărbătoresc Ziua Muncii în Mai, ci în prima zi de luni a toamnei...
Revenind însă în România, să spunem că zbaterea iniţială a muncitorilor din America de Nord o vom regăsi, la noi, după aproape trei decenii. În 1913, românii încă nu dobândiseră săptămâna redusă de lucru şi ziua de muncă de 8 ore. Aşa se face că, pe 1 mai 1913, în ţara noastră aveau să aibă loc mai multe greve, prin care se cereau tocmai aceste drepturi. Au intrat în grevă brutarii din Bucureşti, docherii din Brăila şi Sulina – ca să amintim doar cele mai importante acţiuni greviste din acel an, de 1 mai. Bineînţeles, totul s-a lăsat cu arestări... Ieşitul la iarbă verde, pe atunci, era, încă, apanajul Armindenului. Ziua Muncii însemna mai mult grevă, decât sărbătoare. După primul război, parcă se mai domoliseră puţin lucrurile, totuşi, un discurs al ministrului Muncii din 1923 subliniază că muncitorii nu au liber de 1 Mai, cu excepţia celor din fabricile şi atelierele unde patronatul a permis acest lucru.
Nu ne vom apropia mai mult de timpul prezent. Nu de alta, dar încă mai sunt martori ai defilărilor de 1 Mai de după cel de al doilea război mondial. Poate mulţi dintre cei care citesc chiar au participat la ele, ca şi la cheful cu bere şi mici de după...

Un „cântecel de primăvară”

Mai avem doar o precizare – absolut necesară - de făcut: Vă amintiţi cântecelul acela frumos, care începe cu „vine, vine primăvara!”? Ei bine, aţi învăţat, poate, la şcoală că el a fost compus de Ciprian Porumbescu. Este adevărat, muzica e a lui. Ba chiar şi versurile primei variante i-au aparţinut. Însă Porumbescu n-a scris niciodată, absolut niciodată cântece de clasă, cântece ideologice, în acest sens. Cântecelul de primăvară a fost compus în 1880, cu mult înainte chiar de incidentul american pe care-l pomeneam mai devreme. Versurile compuse de el celebrau pur şi simplu reînvierea naturii. Este drept că, în calitate de preşedinte al Societăţii Arboroasa a studenţilor români originari din Bucovina, el a semnat, în 1875, o telegramă prin care transmitea României condoleanţe pentru acele teritorii ale ei care se aflau sub ocupaţie habsburgică. Era un patriot de factură... romantică, iar gestul lui era mai degrabă potrivit cu o altă sărbătoare din mai, anume... Ziua Românismului, care se serba, odinioară, la 3 mai, atunci când se celebra începutul Marii Adunări Naţionale de la Blaj, din anul 1848. Despre Ziua Românismului (care s-a sărbătorit până la unirea Transilvaniei cu Ţara), vom scrie cât de curând.

Un text de Simona Lazăr și Valentin Țigău

Articole înrudite