Pentru ce îngăduie Dumnezeu răul?

Nu știm. Însă, poate pentru a ne respecta libertatea sau pentru că, spre deosebire de acei părinți nefericiți, Dumnezeu poate să ofe¬re din nou viața, viață veșnică, răsplată veșnică, dreptate fără egal, pe EL Însuși – Viața din veci.

Cunoscând aceasta în rugăciune, de la Duhul Sfânt, psalmis¬tul mărturisește plin de optimism, întărind în nădejde pe toți cei obidiți și prigoniți pe nedrept în această lume:

„Dacă aşfi grăit aşa, iată aşfi călcat legământul neamului fiilor Tăi./ Şi mă frământam să pricep aceasta, dar anevoios lucru este înaintea mea./ Până ce am intrat în locaşul cel sfânt al lui Dumnezeu şi am înţeles sfârşitul celor răi:/ Într-adevăr pe drumuri viclene i-ai pus pe ei şi i-ai doborât când se înălţau./ Cât de iute i-ai pustiit pe ei! S-au stins, au pierit din pricina nelegiuirii lor./ Ca visul celui ce se deşteaptă, Doamne, în cetatea Ta chipul lor de nimic l-ai făcut.

De aceea s-a bucurat inima mea [de Dumnezeu n.n.] şi rărunchii mei s-au potolit./ Că eram fără de minte şi nu ştiam; ca un dobitoc eram înaintea Ta. Dar eu sunt pururea cu Tine./ Apucatu-m-ai de mâna mea cea dreaptă. Cu sfatul Tău m-ai povăţuit şi cu slavă m-ai primit.” (Psalmul 72, 15-23).

Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului şi nici a dreptului. Să nu uităm că El „răsare soarele și peste cei răi și peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepți” (Matei 5, 45). Oarecând, a dat mană evreilor în pustie, deși aceștia s-au lepădat de Domnul încă fiind sătui (Ps. 77, 34), iar la Cina de Taină S-a dat în Sfânta Împărtășanie pe El Însuși lui Iuda, deși acela avea să-L vândă. Dumnezeu a iertat şi ne-a învăţat să iertăm nemăsurat, cu lărgime de inimă asemenea Lui – „de şaptezeci de ori câte şapte” (Matei 18, 21-22). Astfel, altădată, a iertat pe păgânii care s-au oprit de la rău: „Atunci Dumnezeu a văzut faptele lor cele de pocăinţă, că s-au întors din căile lor cele rele. Şi i-a părut rău Domnului de pre¬zicerile de rău pe care li le făcuse şi nu le-a împlinit.” (Iona 3, 10) și, tot așa, a iertat și iartă pe toți păcătoșii care vin la El cu sinceritate.

Dumnezeu nu vrea moartea, suferința, durerea. Le îngăduie doar ca cernere sau ultim antidot la moartea sufletească, la moartea veșnică. Le permite pentru că ne dorește curăţiţi de păcat, ne vrea prieteni doar ai Lui, ca să nu ajungem robii celui rău. De aceea „ne și amenință uneori cu gheena, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, iar alteori ne făgăduiește împărăția cerurilor, ca măcar cu acest mod să ne poată atrage la El”.

Solidaritatea în suferință poate fi o motivație pentru a suporta răul cu stoicism. „Luptă-te cu tine, înfruntă cu seninătate toate greu¬tăţile vieţii prezente şi nu te plânge de suferinţă; cu atât mai mult, cu cât azi aproape nu există familie care să nu fi încercat cele mai crunte dureri.” spunea Valeriu Gafencu, unul din miile de prigoniți ce s-au sfințit în închisorile comuniste.

Totuși, suferința omului pe pământ, oricât de drept ar fi, nu este lipsită de sens, nu este inutilă. Are rolul de a ne maturiza ca persoa¬ne: „Omul care nu trece prin încercări, care nu vrea să-l doară nimic, care nu vrea să fie mâhnit sau să i se facă vreo observație, ci vrea să trăiască bine, este în afara realității duhovnicești” (Sf. Cuv. Paisie Aghioritul). Având parte de suferință, devenim o celulă din Trupul lui Hristos, ne conectăm la suferința pătimirii Lui pentru noi cei păcătoși, la durerea Lui pentru indiferența, egoismul, egocentris¬mul, nepotismul și celelalte pseudo-iubiri pe care le inventăm și reinventăm ca să evităm iubirea totală propusă și mărturisită de El.

Frumos, mântuitor ar fi să citim Scripturile, să mergem la bise¬rică, să fim alături de Dumnezeul Cel adevărat, nu de cel închipuit de noi şi să înţelegem: „Fiecare cade singur. Dar ne mântuim în co¬munitate, în comunitatea Bisericii!” (Sfântul Ciprian), în unire cu Hristos și cu toți.

Dumnezeu să ne ajute!