-

Despre mărturisirea lui Dumnezeu pe față și „în ascuns” – Sfântul Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir și Sfântul Cuvios Dimitrie Basarabov

Scris de

Mărturisirea credinței în Mântuitorul Hristos reprezintă piatra de poticnire supremă pentru cei mai mulți dintre noi cei de astăzi care purtăm numele de creștini, și poate lucrul cel mai dificil de acceptat și de pus în faptă dintre toate elementele interne sau externe ale credinței.

De aceea, este necesar să nu ocolim acest aspect, ci, dimpotrivă, luând aminte la viețile sfinților, să vedem cum putem redobândi sănătatea sau libertatea de a crede și a trăi în mod unitar, conform credinței.

Sfinții pe care îi prăznuim în aceste zile, Dimitrie Izvorâtorul de Mir și Dimitrie cel Nou (Basarabov), ne aduc în atenție două moduri de mărturisire, fiecare încununate cu nimbul sfințeniei și bineplăcute lui Dumnezeu. Cel dintâi, martiriul sau mucenicia, cel de-al doilea, monahismul sau însoțirea cu Dumnezeu. Deși neobișnuite prin felul lor deplin de asumare a calității de creștin, ambele pot fi urmate sau, cel puțin, pregustate de fiecare dintre noi, indiferent de gen, stare civilă sau materială. Iată cum:

Martiriul

A fi creștin înseamnă a trăi ca o făclie în mijlocul întunericului, ca o lampă ce călăuzește pe calea spre mântuire, spre fericire, spre Dumnezeu. Preacuviosul Părinte Arsenie Boca spunea pe bună dreptate că un creștin trist este jalnic, ca un felinar cu luminile stinse. De aceea, a fi creștin implică, în primul rând, bucuria, dorința de mărturisire a Adevărului descoperit, indiferent de receptare, de riscuri sau de context. Martiriul – mărturisirea, afirmarea, promovarea fățișă, neocolită, fără jumătăți de măsură a crezului de a fi creștin este un firesc al îndrăgostiților de Dumnezeu și de semeni, e un alt fel de a spune „Te iubesc!”, unul sincer, lipsit de jenă și de interes.

Sfântul Mucenic Dimitrie, fiu de conducător al unei provincii, și el însuși guvernator, creștin din pruncie, deși în ascuns de frica persecuțiilor, L-a mărturisit public pe Hristos odată ajuns în poziția de lider al comunității Tesalonicului. În această postură a nesocotit legile păgâne ucigașe de oameni și a ocrotit pe creștini. A împlinit poruncile milei și iubirii de semeni, a mărturisit pe Sfânta Treime drept singurul Dumnezeu viu și adevărat și a acceptat moartea pentru credință ca dovadă a convingerii sale neîndoielnice în Hristos. Mărturisirea sa a tulburat pe împărați, a înfrânt pe cei ce se pretindeau zei sau se închinau idolilor inerți, a semănat curajul și credința în rândul semenilor și a dobândit harul lui Dumnezeu ca semn și confirmare de sus. Mirul izvorâtor din sfintele sale moaște până astăzi este dovada iubirii nesfârșite ce s-a sălășluit în mucenic pentru Stăpânul Său ceresc, dar și dovada că Dumnezeu a primit ca pe o comoară de mare preț mărturisirea sfântului.

Căci Domnul a spus: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.” (Matei 10, 32); „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, și Fiul Omului va mărturisi pentru el înaintea îngerilor lui Dumnezeu.” (Luca 12, 8).

Însoțirea cu Dumnezeu

Monahismul sau însoțirea, nunta cu Dumnezeu este un alt mod de mărturisire a credinței: calea tainică, din ascuns. Aceasta nu înseamnă că monahul pune lumina sub obroc, închisă într-un turn de fildeș, inaccesibilă pentru cei aflați în întunericul acestei lumi. Nu este deci o formă egoistă de izolare de lume, de dezgust față de semeni și de căutare a unui absolut propriu, individualist. Nu este nici, ceea ce ar părea la prima vedere – când îl numim cale tainică, „ascunsă” –, fuga de asumarea fățișă a convingerilor, a modului de viață creștin.

Dimpotrivă, prin „ascuns” înțelegem dedicarea profundă, însoțirea totală cu Dumnezeu, Mirele ceresc, la a Cărui iubire toți suntem chemați. Sfântul Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucureștilor, s-a născut într-un sătuc de la sudul Dunării din părinți săraci, dar credincioși. De mic a fost nevoit să-și ajute familia pentru câștigarea celor necesare vieții, păscând vitele sătenilor. Astfel a deprins dragostea de Creatorul celor văzute și convorbirea cu Cel nevăzut dar prezent în fiecare clipă și loc al vieții noastre. Inima sa zdrobită de suferințele acestei vieți trecătoare și plină de puritatea izvorâtă din smerenie, i-a devenit cămară a nunții cu Hristos în care și-a adâncit mintea curățită de orice gând păcătos.

Deși neprețuit și deplâns de oameni în timpul vieții, a dobândit sfințenia și slava de la Dumnezeu prin facerea de minuni și prin trupul său neatins de urmările morții. Mărturia tainică a iubirii sale față de Dumnezeu și față de tot omul a ieșit la iveală și luminează ca un rug aprins până astăzi, ca o dovadă în plus că „Dragostea nu cade niciodată” (I Corinteni 13, 8).

Mărturisirea credinței este oxigenul vieții duhovnicești și dovada clară că Îl iubim sincer pe Dumnezeu. E calea cea mai sigură spre mântuire și certitudinea că suntem în mâinile lui Dumnezeu. Fie că este exprimată public, verbal sau trăită în mod tainic ea trebuie să izvorască din convingerea că nu ne putem mântui singuri și că „mântuirea atârnă de aproapele nostru”. Mărturisirea credinței trebuie să urmărească doar binele semenului și să nu se transforme în act de bravură lipsit de conținut.

Orice reținere nefondată de la mărturisirea credinței este o dovadă de lașitate și chiar o formă de complicitate la rău. Domnul Hristos spune unor astfel de creștini cu deplină durere: „Adevărat zic vouă: Nu vă cunosc pe voi.” (Matei 25, 12), „Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtați-vă de la Mine cei ce lucrați fărădelegea.” (Matei 7, 23); „de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor și Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.” (Matei 10, 32).

Să căutăm împreună cu sfinții binecuvântarea Domnului și întâlnirea cu El nu va întârzia, ci va fi plină de mângâiere și de fericire. „Fericiți veți fi când oamenii vă vor urî pe voi și vă vor izgoni dintre ei, și vă vor batjocori și vor lepăda numele voastre ca rău din pricina Fiului Omului.” (Luca 6, 22). „Fericiți veți fi voi când vă vor ocărî și vă vor prigoni și vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, mințind din pricina Mea. Bucurați-vă și vă veseliți, că plata voastră multă este în ceruri” (Matei 5, 11-12).

Acestea cunoscând, să cinstim pe sfinți, ca prin acest prim pas să punem început pe calea plăcută lui Dumnezeu, a mărturisirii iubirii și încrederii în Cuvântul Său.

„Mare apărător te-a aflat întru primejdii lumea, Purtătorule de chinuri, pe tine cel ce ai biruit pe păgâni. Deci, precum mândria lui Lie ai surpat și la luptă îndrăzneț ai făcut pe Nestor, așa Sfinte Dimitrie, pe Hristos Dumnezeu roagă-L să ne dăruiască nouă mare milă.”

„Întru tine, Părinte, cu osârdie s-a mântuit cel după chip, că luând Crucea, ai urmat lui Hristos și lucrând ai învățat să nu se uite la trup, căci este trecător, ci să poarte grijă de suflet, de lucru cel nemuritor. Pentru aceasta și cu îngerii împreună se bucură, Prea Cuvioase Părinte Dimitrie, duhul tău.”

Articole înrudite

  • Cetatea celor 40 de biserici  

    Piatră peste piatră, mit peste mit. Menembria tracică, Mesimvria coloniștilor greci, Mesembria romanilor și apoi a bizantinilor ori cetatea bulgară medievală Nesebar. Atâtea denumiri pentru un singur petec de pământ, înconjurat din toate părțile de mare și legat de continent doar printr-un istm lat cât să treacă două mașini una pe lângă cealaltă.
    Intrat în patrimoniul UNESCO încă din anul 1983, Nessebar suprinde de la bun început prin două lucruri: unitatea arhitecturală a caselor vechi (“croite” pe linia “Renașterii Bulgare”) și vechile biserici de cărămidă roșie, risipite prin tot locul... I se spune, de altfel, “cetatea celor 40 de biserici”. Nu sunt dacă mai sunt vizibile astăzi chiar 40, dar vreo 20 le-am identificat în plimbările noastre pe acest petec miraculos de pământ. |ntr-un fel, l-am putea asemui cu Sighișoara, zidurile orașului medieval fiind la fel de bine păstrate. Straturile de civilizație suprapuse ca și linia arhitecturală diferită ni-l relevă însă ca pe un univers care nu se poate compara decât, cel mult, cu alte două cetăți-insulă, unite de continent, ca și aceasta, cu un istm subțire, mai sudicele Ahtopol și Sozopol. Este, până la urmă, amprenta unei lumi în care instinctul de conservare juca un rol primordial. |nsă numai Nessebar a fost numit “Perla Mării Negre”.

    Bizanțul regăsit

    Trecem în revistă câteva dintre bisericile-minune care vorbesc despre un timp religios prin excelență. Biserica cu trei altare, a Sfântului Ioan Botezătorul, ridicată după toate probabilitățile în veacul al X-lea, e întrecută în frumusețe, poate, de Biserica |nălțării (a Sfântului Spas – Ispas, în România, n.r.), datând de la începutul secolului XVII, dar care păstrează frescele originale ori de cea a Sfântului Ștefan (secolul XVI), singura cu frescă exterioară. Biserica Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril a fost construită în secolul XIII, la fel ca și Sfânta Parascheva, evindențiindu-se prin zidurile bogat ornamentate cu piese de ceramică în galben sau verde. Fără îndoială, ruinele Catedralei Mitropolitane Sfânta Sofia (secolul IX) sunt cele mai impresionante. Clădirea, în stilul clasic bizantin, a fost una dintre cele mai frumoase, la vremea ei, alături păstrându-se și rămășițele reședinței mitropolitului. Mult mai nouă, Biserica Sfintei Fecioare Maria adăpostește o icoană făcătoare de minuni pictată în secolul XIII și cunoscută drept “Sfânta Maria cea Neagră”. Se spune că a fost adusă aici de la Muntele Athos și doar încă două reprezentări de acest fel mai există în lume.

    Antichități și... antichități

    Nessebarul medieval este un loc turistic prin excelență. Bătând străzile înguste, pavate cu piatră cubică, dinaintea caselor de lemn, cu etajul superior ieșit în afară, întâlnești zeci de magazine de suveniruri. Condimentele și vasele tipic bulgărești, sticluțele cu parfum de trandafir și ilustratele care îți înfățișează cetatea la toate orele ei fac concurență buticurilor cu... antichități. Printre cele mai apreciate de turiștii occidentali – probabil datorită faptului că numai în Bulgaria le mai pot găsi – diferite efecte militare... naziste. Fel de fel de obiecte, de la ranițe și căști, până la busole, lupe sau ceasuri de buzunar... toate cu zvastica desenată vizibil. Nu se știe de unde au apărut, dar stau foarte bine alături de busturi ale lui Stalin, mici statuete ale lui Lenin și... fotografii ale casei Regale a Bulgariei. Pe rafturile anticarilor, istoria s-a împăcat cu sine.

     

    Casa căpitanului

    Este unul dintre locurile care te ispitesc să intri. Kapitanska Srechta. Casa Căpitanului. O clădire veche, în vechiul port, transformată în restaurant. Dacă vrei, poți încerca aici o rețetă tradițională. Chiar și o simplă... mămăligă. “Divenik”.
    Aflu și rețeta: “Ai nevoie de un kg făină de porumb, 3 litri apă, 250 g unt, sare, brânză, paprika. Se pune apa la fiert și se toarnă făina de porumb. Se face o gaură în mijloc cu ajutorul unui sucitor, pentru a grăbi evaporarea lichidului. Când compoziția începe să fiarbă, se amestecă cu sucitorul până când se dezlipește de pe marginile vasului. Se pune totul într-un vas, se acoperă cu brânză rasă, paprika și unt topit”.

    De-a lungul drumurilor pavate cu piatră cubică și care duc, inevitabil, la o biserică, vei întâlni înșirate fel de fel de obiecte tradiționale.

    Alb, verde, roșu. Culorile tradiționale ale bulgarilor pot fi deslușite peste tot. Chiar și în șervetele țesute la război, pe care le poți cumpăra drept suveniruri.

    Catedrala Mitropolitană și Biserica Sfântul Ștefan, două repere importante pentru turistul care dorește să afle ceva mai mult despre Nessebar, cetatea celor 40 de biserici.

    Un text de Simona Lazăr

    Foto: Pixabay

  • Sfinții Apostoli Petru și Pavel, stâlpii bisericii creștine

    Cei 12 apostoli (ucenici sau discipoli ai Domnului nostru Iisus Hristos) au fost: Petre (Simon, Chefa) și Andrei (fii lui Iona din Betsaida), Iacov și Ioan (fii lui Zevedeu), Filip, Bartolomeu, Matei, Toma, Iacov (fiul lui Alfeu), Tadeu (sau Iuda, fratele lui Iacov), Simon Zelotul și Iuda Iscarioteanu. După trădarea și moartea lui Iuda Iscarioteanul a fost primit Matia în rândul apostolilor.

  • Solzii de piatră ai Văcăreștilor

    „Poarta greoaie se deschide și înaintezi prin mari curți pustii, dincolo de zidurile cărora se aud comenzi scurte, pașii apăsați ai trupei și un necontenit urlet prelung în care se amestecă strigatele și râsetele celor cinci sute de întemnițați cari se închid în chiliile lor pentru odihnă, pentru somnul dobitocesc, pentru gîndurile rele și mușcăturile de căință ale nopții.”...Astfel descria, pe la 1916, savantul Nicolae Iorga una dintre cele mai neobișnuite și dramatice construcții eclesiastice ale spațiului ortodox balcanic, Mânăstirea Văcărești. Construcția lăcașului a fost începută în 1716 de domnitorul fanariot, Nicolae Mavrocordat și terminată în septembrie 1724, când biserica mânăstirii a fost târnosită cu hramul Sfânta Treime.

    Nicolae, ctitorul cărturar

    Nicolae Mavrocordat n-a fost un vodă oarecare în istoria }ării Românești. Domnitor din seria cărturarilor la cârmă, el ilustrează o parte bună a epocii fanariote despre care istoria națională nu are prea multe cuvinte de laudă. Descendent, prin mamă, din familia lui Petru Rareș și fiu al altui mare om politic și cărturar, Alexandru Mavrocordat, Nicolae a fost poliglot și scriitor iluminist, admirator al lui Machiavelli de la care a învățat arta guvernării. Într-o lucrare asemănătoare cu faimoasele Învățături ale lui Neagoe Basarab, el descrie profilul ideal al conducătorului țării, exponent al “căii de mijloc”: “Domnul trebuie să-şi cunoască țara şi supuşii. Să cunoască istoria, dar şi problemele curente. Să cunoască meritele şi defectele celor cu care lucrează. În guvernare, să se ferească de inovații, să meargă pe calea bătătorită. Să nu impună dări noi, nici datini noi. Domnul trebuie să aibă relații bune cu țările vecine, să nu promită, iar dacă o face, să se țină de promisiune, să nu se împrumute, să fie econom şi nu risipitor.” Citind cronicile existente în țările române, Nicolae Mavrocordat şi-a propus să aibă o istorie completă, de la origini până în zilele sale, încredințând scrierea ei lui Nicolae Costin, fiul lui Miron Costin, precum şi lui Axinte Uricariul, Radu Popescu şi Nicolae Rosetti. La Văcărești, a funcționat, de altfel, o școală în limba greacă, o tiparniță de sub teascurile căreia au văzut lumina zilei câteva cărți importante și o bibliotecă dintre cele mai mari și mai complete din Europa vremii.

    Mărire și decadență

    Lucrările de construcție au fost continuate de Constantin Mavrocordat, care desăvârșește opera tatălul său, făcând din Mânăstirea Văcărești una dintre cele mai importante edificii ortodoxe din Europa. Cu toate acestea, Revoluția de la 1848 avea să transforme impunătorul lăcaș în penitenciar pentru capii mișcării, zidurile fortificate recomandând-o pentru o destinație nedreaptă. Se știe că, în epocă, lipsa închisorilor de stat conducea și la astfel de rezolvări dar e greu de înțeles și mai ales de acceptat, cum biserica, fie ea și secularizată de Cuza, a admis, după 1864, să piardă lăcașul străjuit de coloane bizantine cu solzi de piatră. Cutremurele și lipsa de interes a autorităților au desăvârșit decăderea mânastirii. Intersant e că Nicolae Iorga, avea, încă de la începutul secolului, premoniția dramei Văcăreștilor, descriind cu amărăciune amestecul de mărire și decadență din interiorul zidurilor fortificate: “În acest cadru de ticăloșie, pedeapsă și nenorocire - totusi curat, orânduit, senin în clădiri, ca o școală de fete - răsare înalta biserică a lui Nicolae Mavrocordat, a cărei fațadă puternică îți cucerește sufletul. Supt triunghiul de piatră de sus, un rând de ocnițe lungărețe, tivit jos cu un brău împletit; zece subțiri coloane închid un luminos pridvor. Niciodată din vremile lui Neagoe Basarab nu s-au cheltuit un astfel de material și atâtea silințe pentru a împodobi o biserică : stâlpii sunt canelați, împodobiți la bază cu flori și încununați sus cu strălucite capitele corintice , alți stălpi corintici împodobesc fațada paraclisului, alții se văd ceva mai departe, în fruntea unui cerdac din clădirea înconjuratoare, ale cărei chilii de pace s-au prefăcut în celule de blestem.”

    Ultimul preot al Văcăreștilor

    În “celulele de blestem” au fost întemnițați zeci de mii de oameni, chiar personalități ale vieții publice și culturale din țară, precum Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Ioan Slavici, Mircea Damian, Corneliu Zelea Codreanu. Liderul legionar se pare că ar fi dat numele organizației pe care a întemeiat-o - „Legiunea Arhanghelul Mihail” - de la icoana Sfantului Arhanghel Mihail, aflată pe ușa din dreapta a altarului bisericii mari. Momentele în care autoritățile au cedat, temporar, autorizând reconstruirea complexului n-au avut un deznodământ fericit. În 1986, Ceaușescu a dărâmat mânăstirea, urmând să ridice, pe locul ei, o sală de sport - o a doua profanare pe care Dumnezeu n-a mai îngșduit-o. Ultimul preot al bisericii Văcărești, Dumitru Argint a avut și el destinul mânăstirii. Îngăduind deținuților să participe la slujbe și ajutându-i, pe unii, prin intermediul spovedaniei, să comunice cu exteriorul, el a fost întemnițat, în 1948 și a executat 9 ani, departe de frumoasa biserică brancovenească scufundată, de atunci, pana azi, în uitarea altor credințe.

  • Mănăstirea “Aladja” – mărturii în stâncă

    Este cea mai celebră dintre mănăstirile rupestre medievale din teritoriul bulgăresc al Dobrogei. Săpată în piatră, pe două nivele, bine conservată, Mănăstirea Aladja reprezintă o provocare pentru cei interesați de complexele monahale rupestre ale ortodoxiei.

  • Coborârea Duhului Sfânt asupra Apostolilor lui Iisus Hristos

    Creştinii ortodocşi şi greco-catolici sărbătoresc astăzi Coborârea Duhului Sfânt asupra Apostolilor lui Iisus Hristos, cunoscută în popor sub denumirea de Rusalii.