-

Meditație la Rugăciunea Domnească sau despre cât de mult ne iubește Dumnezeu Tatăl

În „Rugăciunea Domnească” – „Tatăl nostru”, în „Crez” (mărturisirea de credință creștin-ortodoxă), cât și în alte rugăciuni, credincioșii cheamă pe Dumnezeu numindu-L Tată (Avva), Tatăl ceresc. Această chemare este una intimă, ca de la copil la părintele său. Însuși Dumnezeu Tatăl o dorește și ne-a dăruit-o prin Fiul Unul-Născut, Cel mai înainte de toți vecii.

Căldura acestei unimi cu Dumnezeu Tatăl și cu Fiul, simțită tainic de cel/cei care se roagă prin Duhul Sfânt – Mângâietorul, acest dialog direct, îndrăzneț, fără a fi lipsit de respect, este posibil pentru că Dumnezeu ne iubește. Și în iubirea Sa, nu ne-a lăsat pradă îndoielii în care vrea să ne tragă neîncetat duhul căzut și viclean, diavolul.

Dumnezeu ne iubește și ne vrea asemenea Lui în demnitate și cinste, în putere și iubire jertfelnică. Din iubirea Sa față de noi a pogorât cerurile și a venit la înțelegerea noastră prin Fiul Său întrupat, Care de bunăvoie și pentru mântuirea noastră S-a făcut om, a pătimit, S-a răstignit, a murit și a înviat. Prin Jertfa pe Cruce a Fiului Său, Tatăl ceresc ne dovedește o dată în plus că ne iubește total, că nu are nimic bun păstrat pentru Sine de care nu ar vrea să ne împărtășească și pe noi, că nu Se cruță nici pe Sine pentru binele nostru.

Prin Domnul Hristos, Cel de un gând, o voință și o ființă după dumnezeire cu Dumnezeu Tatăl și cu Duhul Sfânt, Dumnezeu Treimea ne încredințează că alege mai bine să bea paharul morții și să ia pe umerii Săi povara păcatelor noastre decât să ne vadă în înșelarea neîncrederii în sinceritatea făgăduinței Lui. Dumnezeu acceptă mai degrabă refuzul nostru conștient față de iubirea Sa, decât bănuiala din înșelare (sugerată de cel rău) că Dumnezeu nu ne iubește.

Deși tainic, niciodată vizibil pentru omul căzut, datorită luminii și purității supraabundente, orbitoare, izvorâtoare din El, Dumnezeu Tatăl nu rămâne nevăzut pentru cei mai mici dintre îngerii Săi care Îl urmează, și nici inaccesibil definitiv vederii celor ce se străduiesc să-și facă inima locaș al curăției.

Cei dintâi „văd pururea fața Tatălui (…) Care este în ceruri” (Matei 18, 10), iar cei din urmă, odată curați cu inima „vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8). „Făcătorul cerului și al pământului, al celor văzute și nevăzute” este deschis întâlnirii cu creația Sa, în special față de om, cununa creației. Mântuitorul Hristos mărturisește și spune răspicat aceasta: „Dacă Mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu, și Tatăl Meu îl va iubi, și vom veni la el și vom face locaș la el.” (Ioan 14, 23).

Dacă este așa, ar putea întreba cineva, de ce atunci nu a venit Dumnezeu Tatăl Însuși la noi oamenii, ci a venit Fiul Său? Sunt chiar unele erezii sau religii necreștine care afirmă ar exista doi dumnezei, unul care îi urăște pe oameni, iar altul care vine în apropiere de ei ca să-i mântuiască.

Dumnezeu Tatăl nu S-a întrupat El Însuși pentru că nu era necesar. Noi oamenii aveam nevoie pentru mântuire să vedem și să învățăm ce înseamnă calitatea de fiu al Părintelui ceresc de la care se înstrăinase Adam. De aceea, a venit în lume Fiul Său, Dumnezeu după fire, ca să ne învețe pe noi toate.

El ne-a făcut cunoscut înainte de toate pe Tatăl ceresc sau, altfel spus, prin tot ce a săvârșit Domnul Hristos S-a făcut cunoscut și prezent oamenilor Tatăl Său adevărat ca Dumnezeu iubitor de oameni. La nedumerirea lui Filip, unul dintre ucenici, care I-a cerut Domnului Hristos la Cina cea de Taină să Le arate pe Dumnezeu Tatăl, Mântuitorul a răspuns că Tatăl este mereu cu oamenii (omniprezent) și nedespărțit de Fiul, lucrările iubirii dumnezeiești pe care le-a săvârșit în timpul de pe pământ Fiul (minunile, vindecările, opera de mântuire etc.) sunt acte comune ale Sfintei Treimi. „Cel ce M-a văzut pe Mine, spune Mântuitorul, a văzut pe Tatăl” (Ioan 14, 9).

La fel cum la Sfatul Treimii s-a creat lumea, la fel, prin sfatul Celor Trei Persoane dumnezeiești: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, s-a rânduit mântuirea lumii și a omului. Prin Botez, aceeași Sfântă Treime dumnezeiască ne restaurează în calitatea de fii ai Tatălui după har, deci de purtători ai vieții veșnice primită în dar de la Dumnezeu. „Mergând” pe Calea-Hristos, adică trecând prin moarte și înviere cu El, primim de la Dumnezeu Tatăl darul înfierii și luminarea Duhului Sfânt. Familiaritatea noastră cu Părintele ceresc nu este una pur sentimentală, lipsită de conținut, ci ea se întemeiază pe legătura harului necreat, pe iubirea fără început și fără sfârșit a Dumnezeului etern, Personal și Viu Ce Se dăruiește nouă și con-lucrează cu noi.

Prin Nașterea-din-nou a noastră în Taina Botezului, Sfânta Treime nedespărțită Se unește cu cel botezat, făcându-l părtaș prin har la aceeași slavă filială cu a Domnului Hristos. Prin nașterea de sus primim o nouă identitate și putința de a participa la împlinirea planului divin: „Ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una” (Ioan 17, 21).

Dacă păzim cuvântul Domnului Hristos (porunca iubirii până la jertfa de sine pentru Dumnezeu și om), atunci devenim fii și prieteni ai Tatălui ceresc și luminători în lumea ce zace în cel rău, iar ca Biserică (comuniune a credincioșilor în numele lui Hristos) o dovadă în plus că Dumnezeu, Tatăl de drept și potențial al tuturor, ne iubește precum L-a iubit din veci pe Fiul Său.

Cea mai mare dovadă că Dumnezeu ne iubește este faptul că putem iubi până la capăt, până dincolo de puterile omenești, până acolo unde Cel iubit Se face văzut în cei ce-L iubesc. Iubirea vrăjmașilor, compătimirea lor atunci când ei se îndreaptă spre păcat și moarte, este rugăciunea bineplăcută Tatălui „Care vede în ascuns” (Ioan 17, 17), este rugăciunea celor desăvârșiți, a celor care s-au asemănat cu Dumnezeu în iubire și iertare.

„Rugăciunea Domnească” recomandată nouă de Domnul Hristos ne arată cât de multă încredere are Dumnezeu Tatăl în noi încât ne dorește să-I devenim fii, cât de multe nădejdi și așteptări are de la noi încât ne dăruiește numele Său ca să-L sfințim (să ni-L facem propriu prin îndumnezeire), și cât de nobilă este chemarea pentru care ne naștem pe pământ, de a-L urma în bunătate (iertare) și în dreptate (iubire).

Să medităm la această chemare și să ne recunoaștem micimea de creaturi neascultătoare și leneșe la împlinirea voii Tatălui ceresc, cerând permanent luminarea, ajutorul și mila Lui.

Așa să ne ajute iubitorul-de-oameni Dumnezeu!