-

Marșul pentru viață și marșul spre viață

Credincioșii creștin-ortodocși au militat zilele acestea însoți de preoți și ierarhi, cu ocazia sărbătoririi Bunei-Vestiri – sărbătoare împărătească ce ne ajută să retrăim momentul zămislirii/concepției/procreării Fiului lui Dumnezeu în pântecele Fecioarei Maria, Maica Domnului – exprimându-și durerea pentru starea dramatică în care se află starea sufletească a poporului nostru, majoritar creștin. Ei au subliniat tendința alarmantă spre care optează cele mai multe familii sau cupluri din România: de a amâna, evita și opri nașterea de prunci, precum și modul artificial de planificare și selecție a bebelușilor care primesc de la părinții lor acceptul să se nască.

Sigur, această stare are diferite cauze, atât sociale, economice, politice, dar este, totodată, și un semnal de alarmă că cele mai multe familii se află încorsetate tot mai tare între manifestul secular: „Trăiește clipa!” și crezul religios: „Fără jertfa de sine (Cruce), nu există mântuire”.

„Bunavestire să fie în fiecare familie!” (Înalt Preasfințitul Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului – din Cuvântul rostit la marșul pentru viață, 26 martie 2017)

Pentru a rezolva această dilemă, Biserica ne propune câteva exemple și soluții verificate și de succes.

1. Viața de familie

Familia este unirea liberă dintre un bărbat și o femeie cu binecuvântarea lui Dumnezeu în Biserică în vederea mântuirii.

Prin familie, viața conjugală a soților este ridicată la rang de cinste, de încununare a iubirii pe care cei doi miri și-o poartă și o mărturisesc. Prin familie, legătura conjugală este scoasă din pornirea egoistă, pătimașă de plăcere iresponsabilă, de tratare a partenerului de viață drept obiect de satisfacere a unor instincte animalice, și călăuzită spre demnitatea de împreună-lucrător a soților cu Dumnezeu pentru promovarea, crearea și susținerea vieții și a firii omenești pe pământ.

În familie, nașterea de prunci este urmarea firească a legăturii duhovnicești, sufletești și trupești a bărbatului și a femeii. Ea este o confirmare a iubirii celor doi și a dorinței de sporire a acestei iubiri spre desăvârșire, prin lărgirea comuniunii, prin copiii ce se nasc și pot beneficia de dragostea părintească, chip și reflexie a iubirii lui Dumnezeu.

„Copiii sunt binecuvântarea lui Dumnezeu. A văzut cineva ceva mai frumos decât un copil? Nu există ceva mai frumos. Toți copiii sunt frumoși. Copiii sunt cele mai frumoase ființe din câte s-au putut vedea pe pământ” ((Înalt Preasfințitul Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului – din Cuvântul rostit la marșul pentru viață, 26 martie 2017)

Când lipsește iubirea, pruncii care se nasc, sunt deja mutilați psihic într-o oarecare măsură (incalculabilă), prin faptul că nașterea s-a datorat „haosului”, a fost un rezultat eminamente al legăturii trupești, pasionale dintre bărbat și femeie.

Când lipsește iubirea ca expresie a legăturii părinților cu Dumnezeu (consfințită prin Taina Nunții/Cununiei), pruncul venit la viață se naște cu un „handicap” sufletesc, întrucât există riscul major ca pe măsură ce crește, ca ființă personală, sufletul său să fie privat de hrana duhovnicească pe care o constituie credința în Dumnezeu, Creatorul și Mântuitorul fiecărui om.

Când pruncul zămislit nu se naște din cauze provocate de neglijența sau reaua intenție a părinților sau a celorlalți oameni, atunci el rămâne doar în dragostea lui Dumnezeu Care l-a dorit, însă lipsit de iubirea pe care era în drept să o primească de la părinții săi și pe care o putea lărgi și aprofunda în Biserică prin sfințirea vieții.

Când cauzele care provoacă nenașterea pruncului zămislit nu țin de voia oamenilor, atunci pruncul rămâne învăluit în iubirea dumnezeiască, paternă (și a Bisericii în cazul familiei creștine), însă într-un mod tainic.

Pentru toate aceste situații dramatice, Dumnezeu a rânduit în Biserică o a doua naștere, prin apă, de la Tatăl în Duhul Sfânt, apa preînchipuind uterul matern, al Bisericii – Mireasa lui Hristos. Prin Botez, se înnoiește firea noastră căzută (trup și suflet) pe care am dobândit-o prin nașterea trupească. Prin Botez are loc sălășluirea lui Hristos Dumnezeu în inima omului, ca Model, Călăuză și Țintă a vieții desăvârșite. Prin Botez omul redobândește harul dumnezeiesc (de-viață-veșnică-dătător), adică puterea de a iubi, de a împlini poruncile dragostei, și, deci, de a depăși pornirile instinctuale intrate în om prin păcat, păcatul și moartea (sub toate formele ei: duhovnicească, psihică și biologică).

2. Abstinența

Prin această alegere și etapă temporară, tinerii și familia pot face față, cu ajutorul credinței în Dumnezeu, tentațiilor pasionale pe care, ca ființă atrasă de ele, omul le poate avea în mod frecvent.

Abstinența nu diminuează energia iubirii și nici pe cea creatoare a omului, ci o rezervă, potențează, canalizează în mod voit pentru contextul favorabil dezvoltării ei la cotele maxime de reușită.

Ea este o cale de verificare a sincerității, fidelității și profunzimii legăturii (de iubire) dintre bărbat și femeie (prieteni, logodnici, soți) și o formă de diversificare a iubirii în paleta ei infinită, în cea mai mare parte spirituală, ca relație bazată pe respect, credință și dăruire de sine (jertfă de sine).

Prin abstinență, trupul omenesc este chemat la slujirea sufletului și, în definitiv, a lui Dumnezeu de la care îi vine energia, împlinirea și permanența în veșnicie prin har și prin înviere. Abstinența îl ajută pe oameni să se diferențieze de animale, unde instinctele dictează legătura dintre ele la anumite intervale de timp, în vederea perpetuării speciei. La om, succesiunea neamului poate fi (este lăsată de Dumnezeu ca) o alegere liberă (voită), conștientă (rațională) și susținută de iubire.

Abstinența poate fi percepută la început ca o cale dureroasă, care constrânge pornirea trupească a omului – de aici și tot acest manifest feminist: femeia este stăpână pe trupul ei și nu Biserica – însă suportată cu credința în Cuvântul lui Dumnezeu (care a poruncit fără echivoc nașterea tuturor pruncilor: „Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul...” Facere 1, 28) această durere devine „dulce”, încununată de aceeași lumină mângâietoare, sfințitoare și iubitoare de care se învredniceau mucenicii. Această durere nu este decât o expresie a unei conștiințe active, care suferă durerile nașterii spirituale, lepădând starea intra-pământească (similară la nivel sufletesc celei intra-uterine) a omului vechi (învechit) de păcat.

Abstinența este Crucea omului credincios la nivel trupesc, însă ca orice Cruce, are și reversul bucuriei, al vieții și învierii.

Un bărbat sau o femeie care respinge abstinența sau o desconsideră cade în abisul fără capăt al degradării fizice și sufletești, al promiscuității, al bolilor duhovnicești și/sau psihice și/sau venerice, înrobit de plăcerea de moment și apăsat de povara suferinței (conștiinței, psihice, trupești) de durată ce se îngemănează cu aceasta.

Abstinența lipsită de imboldul și ținta iubirii poate avea, la rândul ei, urmări nefaste: degradarea morală și spirituală (mândrie, ură, invidie, dispreț, judecarea celorlalți etc.) și poate conduce – după cum îi place științei moderne și celor pătimași să afirme – chiar la nebunie (ca efect al îndepărtării de menirea lăsată de Dumnezeu, de a iubi).

3. Fecioria

Fecioria, adesea (dar nu necesar) însoțită de afierosirea/dăruirea totală slujirii lui Dumnezeu și oamenilor – monahismul/călugăria, este abstinența sufletească și trupească din dragoste de Dumnezeu, Mirele Bisericii.
Ea este calea celor desăvârșiți, a celor care au o voință consolidată în bine, care ard de focul interior de a răspândi credința în Dumnezeu și, de aceea, pot renunța la iubirea mai nedesăvârșită (prin limitarea ei), pe care o idealizează poeții, dintre un

bărbat și o femeie.

Fecioria își împlinește vocația dacă este o alegere liberă, totală și constantă, în primul rând, dacă pornește din dragostea de Dumnezeu.

Altfel, ea rămâne așa cum o percep cei necredincioși drept o nebunie, o grozăvie sau o decădere spre nerodnicie, spre viața în non-sens, în singurătate, în alienarea de demnitatea paternității (duhovnicești sau trupești).

Fecioria este trambulina spre sfințenie, dar numai pe aripile protectoare și susținătoare ale credinței și iubirii dezinteresate de Dumnezeu și semeni. Această iubire este una concretă, manifestată prin fapte ale credinței, prin milostenii, prin post și rugăciune.

Marșul spre viață

Marșul pentru viață nu s-a dorit, așadar, a fi doar o trezire a conștiinței, un îndemn comunist la a concepe copii și a da naștere unor prunci nedoriți, apăruți întâmplător, în condiții de viață improprii, cu perspectiva unei vieți nesigure, ci s-a dorit a fi un nou început pe calea adevăratei vieți, cea care nu evită responsabilitatea, nu îndeamnă pe tineri doar către plăcerile trecătoare, nu încalcă toate valorile doar pentru niște idealuri egoiste, nu se limitează la prezent, ci crede în viața de dincolo de moarte, în trăinicia sufletului și a trupului.

Deși Biserica arată că avortul este un atentat la moartea iubirii dintre un bărbat și o femeie și o cromă asupra vieții nou-zămislite, prin marșul pentru viață Biserica se preocupă de cei rămași, de „părinți” (fie ei legali sau întâmplători), pentru a-i trezi și învia la viața cu sens, în Dumnezeu.