-

Sindromul toleranțocrației sau al lui „fă ce vrei” - partea II - a

„Nu-mi plac ideile Dumneavoastră, dar voi lupta până la moarte
pentru ca Dumneavoastră să le puteți exprima.”
Voltaire

Răsfoind paginile de istorie vedem că odată cu Iluminismul și cu „privatizarea” credinței (excluderea religiei din viața publică, în Occident), toleranța apare ca soluția optimă pentru menținerea valorilor liberale. Ea este considerată suprema expresie a democrației, forma ideală prin care se exersează respectul față de libertatea celuilalt. („Nu-mi plac ideile Dumneavoastră, dar voi lupta până la moarte pentru ca Dumneavoastră să le puteți exprima.” afirma gânditorul francez Voltaire) Admirabilă prin generozitatea ei, toleranța extremă a ajuns să fie ceva nociv. Spre deosebire de iubire, care încurajează persoana umană să-și exercite libertatea de voință pentru a-și dovedi atașamentul față de bine, toleranța absolută este o promotoare a libertății de dragul ei, conducând adesea la încurajarea tacită a libertinajului, a pornirilor subumane, iraționale.

Astăzi, observăm că toleranța de acest fel, „secularistă” am putea-o numi, nu a putut să devină alternativa viabilă la iubirea creștină promovată de Dumnezeu. Aplicată extrem, fără discernământ, deci fără a ține cont de principii, toleranța a ajuns să producă efecte dezastruoase asupra societății. Când sunt tolerante opinii agresive ce induc o stare de nesupunere socială, de anarhie și secularizare nefirească a societății, sau atunci când sunt legalizate pornirile nefirești, când sunt aprobate demersurile unor asociații ce susțin sub masca democrației opinii contrare valorilor religios-morale ale comunității, toate aceste legiferări duc în final la lezarea voinței, la lezarea conștiinței.

De aceea, credem că toleranța trebuie promovată întotdeauna alături de responsabilitatea opiniilor exprimate, a faptelor săvârșite etc. Trebuie găsit echilibrul. Principiul „libertate în diversitate” trebuie completat de cel ce susține „libertatea cu responsabilitate”. Să arătăm toleranță față de persoană, nu față de viciu, nu față de acțiunile sau opiniile care degradează ființa umană, care atentează la puritatea ei, care militează împotriva inocenței copiilor, a dreptului la viață al nou-născuților, a calității de om a persoanelor cu dizabilități, a respectului datorat persoanelor vârstnice sau defavorizate social etc.

Spre deosebire de toleranța idolatră (de dragul ei însăși), indiferentă, iubirea autentică afirmă răspicat: „urăsc păcatul, dar iubesc pe păcătos”. Ea este o garantă a libertății care înnobilează ființa umană. Iubirea față de celălalt merge dincolo de toleranță, este mai cuprinzătoare și mai matură, conținând și responsabilitatea alături de acceptare, deci raportarea la sistemul de valori religios-morale, la legea naturală și la relația cu Dumnezeu.

,,Cine ţine la sufletul lui îl va pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine îl va găsi." Sf.Ev Matei 10,39