-

Sindromul toleranțocrației sau al lui „fă ce vrei” - partea I

„Nu socotiți că am venit să aduc pace pe pământ;
n-am venit să aduc pace, ci sabie.”
(Evanghelia după Matei 10, 34)

Iubirea este calitatea sufletească prin care se deosebesc cei ce cred în Dumnezeu de cei necredincioși, e trăsătura celor care deși poate că nu-L cunosc pe Dumnezeu din cărți, Îl cunosc din experiență, din trăirea poruncilor Lui.


Din păcate, de când e lumea, chiar și iubirea, acest dar divin, ajunge uneori să fie denaturată, mimată, falsificată, mai precis – așezată drept paravan pentru imoralitate, pentru bunul plac, pentru desconsiderarea valorilor de veacuri ale umanității. Cum este posibil acest lucru? Datorită libertății și încrederii date omului de Dumnezeu. Cum putem deosebi iubirea de surogatele ei? Un posibil răspuns, dat de Însuși Mântuitorul Hristos, ar putea fi: după roadele ei (Matei 7, 16).

Dar, mai bine, să dăm la o parte una dintre măștile de azi ale falsei iubiri și să vedem cauzele ei.

Toleranța absolutistă

Toleranța este un concept destul de vechi, folosit încă din Antichitate. Pentru credința creștină, Edictul de la Milano dat de Sfântul Împărat Constantin cel Mare și de cumnatul său, Licinius în anul 313, a reprezentat „poarta” legală de intrare în lumea liberă, ca și cult recunoscut. Din acel moment, în general, creștinii au beneficiat de toleranță religioasă în lumea politeistă romană, chiar dacă au mai fost unele persecuții sporadice.

Dreptul la libera exprimare câștigat de creștini a rămas de atunci principiul pe care se bazează până astăzi toate inițiativele prin care se solicită recunoașterea caracterului legal al unei credințe sau opinii. Dar, este acest principiu suficient pentru a fi valid? Deși teoretic da, el se cuvine aplicat în anumite limite.

Dacă facem o incursiune în istoria bisericească, vedem că acceptarea publică a credinței creștine s-a datorat nu atât vreunui drept la libertatea de conștiință (străin lumii romane), ci unor factori mult mai concreți. Înainte de a fi recunoscută ca religie licită (tolerată, acceptată), credința în Hristos fusese puternic discriminată, de cele mai multe ori fără o justificare logică sau morală. Creștinii erau persecutați, deposedați de bunuri, închiși, chiar uciși sub diferite pretexte, cel mai la îndemână fiind acela că prin atitudinea lor ar submina stabilitatea imperiului, întrucât respingeau cinstirea împăratului ca zeu. Cei mai mulți dintre creștini, însă, erau în acea vreme oameni cu viață sfântă, dând „Cezarului cele ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu” (Matei 22, 21), se comportau ca niște cetățeni model și câștigaseră respectul păgânilor pentru cinstea, unitatea în iubire și fidelitatea lor totală față de Dumnezeu.

În aceste condiții, recunoașterea credinței creștine a venit ca ceva firesc, ca o corectare a unei nedreptăți ce durase aproape trei secole. Creștinătatea își dovedise justețea de a fi tolerată, prin caracterul ei benefic și moral, și a continuat să arate aceasta în tot răstimpul ce a urmat de atunci până astăzi. Pe temeliile credinței în Hristos a fost abolită sclavia, a fost reabilitat statutul femeii în societate, a fost construită o întreagă civilizație și cultură, au fost „îmblânzite” populații migratoare și sfințite milioane de vieți și de familii. Iată câteva dintre roadele credinței creștine!
De aceea, afirmam categoric, dar și poate destul de revoltător pentru mentalitatea omului de azi: toleranța se cuvine a fi aplicată în anumite limite, funcție de binele pe care îl radiază mijloacele și scopurile promovate de diferitele credințe ce o solicită.

Dacă, teoretic, toleranța presupune manifestarea unei atitudini conciliante, de respect, de îngăduință față de opiniile, credința, sistemul de valori ale unei persoane/ grup de persoane/ comunități, practic ea trebuie aplicată evitându-se tendințele extremiste. Toleranța se dorește a fi opusul atitudinii anti-democratice: al dictaturii, al inchiziției, al moralismului legalist, care într-adevăr au lezat mult libertatea și demnitatea persoanei umane, dar nu trebuie să devină ea însăși o dictatură.