-

Despre leacul uitat al milosteniei

„Tu însă, când faci milostenie,
să nu știe stânga ta ce face dreapta ta”
(Evanghelia după Matei 6, 3)

Milostenia este o etichetă tot mai des promovată în lumea „civilizată” a timpurilor noastre, un alt fel de drog, asemenea iubirii tolerante fără reper, de care fac caz cei ce doresc să manipuleze sentimentele maselor în scopuri adesea pline de egoism și de dispreț față de ființa umană.

Este tulburător să vezi cât de ușor se organizează colecte cu ocazia câte unui moment social cu impact mediatic și cum aceiași „binefăcători” preocupați de soarta omenirii rămân neclintiți, nesimțitori, indiferenți chiar, timp îndelungat, la crimele nesfârșite săvârșite în mod public față de oameni nevinovați și lipsiți de apărare.

De unde provine această pasivitate atunci când demnitatea și chiar viața unor semeni sunt călcate în picioare și de unde, iar, acest interes excesiv pentru ajutorarea celor ce au ajuns pe drumuri din motive generate de diverse conflicte armate întreținute în mod interesat? Este oare milă a oferi adăpost cuiva pe care l-ai obligat să ajungă pribeag prin menținea unei stări de haos inimaginabil în propria lui țară? Sunt întrebări la care suntem neputincioși în a găsi un răspuns general valabil. Totuși, e bine să reflectăm în astfel de momente la ce este cu adevărat milostenia și pentru ce ne-a fost recomandată de Însuși Dumnezeu.

Milostenia este leacul unei boli străvechi a omenirii – egoismul sau nepăsarea față de cei din jur. Prin ea ni se oferă posibilitatea să accedem la condiția umană superioară, cea care ne apropie de prototipul gândit de Dumnezeu. Adesea prin ea ne diferențiem de animalele „sălbatice”, care acționează pur instinctual, adesea pline de cruzime. A fi milostiv înseamnă a ieși din lumea imaginară a părerii de sine și a vibra la suferința, nevoia, singurătatea unui semen, a unei lumi întregi în miniatură. „Soarele nu topește așa de ușor zăpada, precum milostenia păcatele noastre”. (Sf. Paisie Aghioritul)

Dar, a face milostenie înseamnă mai întâi de toate a nu fi cauza suferinței, a nevoii, a singurătății semenului tău, a nu fi totodată torționarul, indiferentul, tolerantul factorilor ce provoacă această durere trupească sau sufletească în care el se găsește. Ca și în medicină, a trata pornește de la condiția de a nu adânci rana, a face milostenie, deci, începe prin a înceta să mai susții răul direct sau indirect. Abia după aceea, mila, poate să înceapă vindecarea celui suferind și, totodată, a sufletului nostru închis în el însuși, în propria temniță a individualismului.

Pentru ca milostenia să fie autentică, ea trebuie săvârșită în ascuns, fără surle și trâmbițe, fără dorința de popularitate, de impunere a unei atitudini, de căutare a unor beneficii de imagine sau financiare. Abia atunci ea are putere, devine eficientă pe termen lung, mișcă munții lipsei de implicare și de nejertfelnicie. Abia atunci este făcută cu ajutorul sau susținerea lui Dumnezeu. „Felul cum dai prețuiește mai mult decât ceea ce dai.” (Corneille)