-

Sfârşitul omului – cultul morţilor - Partea IV-a

Scris de

Până în ziua înmormântării celui răposat, preotul este chemat de rudele acestuia pentru a săvârşi panihida - cuvât grecesc ce înseamnă priveghere sau slujba de toată noaptea, cunoscută ca slujba „Stâlpilor" – Cina, este o rugăciune scurtă, o prescurtare a slujbei de înmormântare la care se adaugă şi citirea unor părţi din cele patru Sfinte Evanghelii.

Slujba este alcătuită din rugăciuni începătoare şi troparele de la slujba înmormântării în care preotul împreună cu cei rămaşi se roagă pentru iertarea şi odihna celui răposat.

"Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul, Care ai călcat moartea şi pe diavol l-ai surpat şi ai dăruit viaţă lumii Tale, însuţi, Doamne, odihneşte sufletul adormitului robului Tău (N), în loc luminat, în loc de verdeaţă, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea. Şi orice greşeală ce a săvârşit el cu cuvântul, sau cu lucrul, sau cu gândul, ca un Dumnezeu bun şi iubitor de oameni, iartă-i. Că nu este om care să fie viu şi să nu greşească; numai Tu singur eşti fără de păcat, dreptatea Ta este dreptate în veac şi cuvântul Tău este adevărul".

Această ierurgie se încheie cu „Veşnica pomenire". Panahidă/Stâlpii înlocuiesc privegherea de toată noaptea ce se făcea pe vremuri în biserică.

Slujba înmormântării se face de obicei după trei zile, când în credinţa noastră sufletul celui răposat, părăseşte definitiv pământul şi locul unde a trăit.

Slujba se săvârşeşte în biserică, pentru că aici cel răposat a fost increştinat/botezat, ca semn că acesta îşi ia rămas bun de la lăcaşul unde a fost, cununat, împărtăşit, a luat parte la sfintele slujbe. Este cea din urmă intrare a acestuia în mijlocul parohiei, alături de oastea creştină din care a făcut parte. Tot aici, în biserică se face cea din urmă slujbă în care se binecuvîntează sfârşitul vieţii sale pământeşti şi intrarea pe poartă vieţii veşnice.

Coliva închipuie trupul celui decedat şi este un semn văzut al credinţei, pe care Însuşi Mântuitorul l-a înfăţişat ca purtând semnul învierii noastre (Sfânta Evanghelie după Ioan 12.24) - "Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă".

De aceea când preotul cântă "Veşnica pomenire", rudele şi cei din comunitate ridică farfuria pe care stă coliva legănând-o, ca semn de comuniune cu cel răposat. După ce coliva este binecuvântată de preot se împarte credincioşilor.

După oficierea slujbei şi binecuvântarea mâncării, băuturii şi a lucrurilor ce vor fi date de pomană, în amintirea şi pentru pomenirea celui decedat, cei prezenţi sunt datori să mănânce cu cuviinţă şi cu rugăciune în gând. Nu se vorbeşte fără rost, nu se fac glume, pentru cele primite se spune "Dumnezeu să-l ierte!" sau "Dumnezeu s-o ierte!". Dacă acea zi este rânduită de biserică ca zi de post şi mâncarea servită va fi de post.

Pomenirea după înmormântare în Biserica Ortodoxă:
- La 3 zile, în cinstea Sfintei Treimi şi a Învierii din morţi a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, zi ce coincide cu ziua înmormântării şi simbolizează trecerea la viaţa cea veşnică.
- La 40 de zile, în cinstea Înălţării la Cer a Domnului nostru Iisus Hristos.
- La 3 luni, în cinstea Sfintei Treimi
- La 6 luni, în cinstea Sfintei Treimi
- La 9 luni, în cinstea Sfintei Treimi
- La un an, în cinstea Sfintei Treimi

După cum se observă este un multiplu de trei, iar pomenirea de un an se face după pilda creştinilor din primele veacuri, care în fiecare an făceau pomenirea mucenicilor şi a sfinţilor.
Putem observa şi în calendarul creştin ortodox că prăznuirea sfinţilor se face în ziua în care aceştia au adormit, ca zi de naştere a lor pentru viaţa de dincolo. (Aşezămintele Sfinţilor Apostoli cartea VIII-a )

- La 7 ani, în cinstea celor şapte zile ale creaţiei. Atunci se socoteşte că trupul s-a transformat în ţărâna din care a fos creat. La mănăstiri se obişnuieşte ca la şapte ani călugărilor să li se facă dezgroparea osemintelor şi aşezarea acestora în raclă sau în osuarul mănăstirii.

De reţinut că nu se fac parastase în următoarele perioade:
- Duminicile de peste an (aceasta fiind zi de bucurie, în amintirea Învierii Domnului nostru Iisus Hristos)
- În cele douăsprezece zile dintre Naşterea şi Botezul Domnului
- Din sâmbăta Floriilor până în Duminica Tomei
- La praznicele împărăteşti sau sărbători mari
- În timpul Postului Mare, în zilele de rând (luni, marţi, miercuri, joi şi vineri), pentru că în aceste zile nu se face liturghie deplină.

Este bine ca slujba de pomenire să se săvârşească în zilele când se săvârşeşte Sfânta Liturghie.

Veşnica pomenire se cântă la slujba de pomenire, pentru a păstra vie amintirea celui decedat şi a-l pomeni totdeauna în rugăciunile noastre. Aceasta aminteşte de tălharul de pe cruce ce se ruga Mântuitorului: „Pomeneşte-mă, Doamne, întru Împărăţia Ta"

 

 

Doamne ajută!