-

Sfârşitul omului – cultul morţilor - Partea I-a

Scris de

"Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţă lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie." (Facere cap. 2,7)

Cultul morţilor în Biserica ortodoxă se mai numeşte şi grijă pentru cei adormiţi, fiind impropriu spus ,,pentru cei morţi". Trupul trebuie să se întoarcă în ţărână, în pământul din care a fost creat, iar sufletul să se ducă la Dumnezeu.
"Să se întoarcă în pământ, cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, Care l-a dat" (Eclesiastul 12, 7)

Moartea fiind o trecere în nefiinta. Prin moarte înţelegând doar sfârşitul trupului, iar sufletul omului mutându-se din lumea văzută în cea nevăzută.

După căderea în păcatul strămoşesc, a protopărinţilor noştri Adam şi Eva, Mântuitorul Iisus Hristos S-a întrupat pentru nimicirea acestui păcat. Omul putea să nu moară dacă rămânea în comunitate cu Dumnezeu: "Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!" ( Facere 2,17). Moartea sufletului fiind ruperea legăturii harice dintre Dumnezeu şi om. Mantuitorul Hristos, vine şi repară această ruptură, prin întruparea, moartea şi învierea Sa.

,,Precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia " (I Cor. 15, 22) " Cu care S-a coborât şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare" (I Petru, 3, 19) "...şi slobozind pe cei drepţi, cu Adam şi Eva, din închisoarea iadului, deschizându-le raiul"; (Evr., 2, 14-15 ; Col., 2, 15)

Slujba înmormântării este o rugăciune de binecuvântare şi de sfinţenie, o ierurgie ce este poruncită de Biserică sau moştenită prin practică creştină.

Biserica ne învaţă să cerem de la Dumnezeu în timpul vieţii : "Sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, neinfruntat, în pace, şi răspuns bun la Înfricoşata Judecată a lui Hristos, să cerem. Dă, Doamne!", (ectenia punerii înainte)

Pentru a avea un sfârşit creştinesc, trebuie să trăim şi sa sfârşim aşa cum vrea Dumnezeu, în Iubire vie şi uniţi cu Iisus Hristos. Cei care mor să moară spovediti şi grijiti/împărtăşiţi, având lumânarea aprinsă în mână.

În slujba înmormântării se cântă: "Chipul slavei Tale celei negrăite sunt, deşi port rănile păcatelor. Miluieşte zidirea Ta, Stăpâne, şi o curăţeşte cu îndurarea Ta. Moştenirea cea dorită dăruieşte-mi, făcându-mă pe mine, iarăşi, cetăţean al raiului."

 

Doamne ajută!