-

Miraculoasa întâmplare a venirii mâinii Sf. Nicolae la Mihai Viteazul

Călătorul valah îl visă pe Sfântul Nicolae care îi spuse: „Cuvine-se ca şi răsăritul creştin să fie sub pavăza mea, aşa cum este apusul...” Dar oare ce avea să-i ceară sfântul ierarh din Licia?

I-a mai zis Sfântul, călătorului valah: „Mâine du-te la preotul catedralei şi cere-i să-ţi dea mâna mea cea dreaptă, mâna care binecuvântează, s-o duci în ţara ta, căci acolo prinţii au stat întotdeauna cu sabia în mână, gata să apere dreapta credinţă!”.

Cu puţină vreme înainte ca secolul să se schimbe, pe la sfârşitul anilor 1500, un că­lător valah pornise într-o lung periplu prin cetăţile italiene. Veneţia, Napoli, Bari...

Într-un început de decembrie moale şi învăluit în ceţuri, Nicolae, călătorul, intrase să se închine în ca­te­drala bareză la sfântul al cărui nume îl purta. Moaş­tele ierarhului Mirei Lichiei erau păstrate într-o ca­setă fe­re­­cată, învăluit în haine cu fireturi scumpe. Locul era plin de pelerini asemeni lui, care nu găseau nici un disconfort să doarmă, noaptea, pe străduţele înguste din preajma catedralei, acceptând, când şi când, po­mana localnicilor ori câte un pled să se învelească... Că­lătorul nostru intră în biserica înaltă, mirosind a smirnă şi a ceară parfumată. Se prăvăli dinaintea sfântului, în rugăciune. Înainte de a pleca, mai privi o dată moaş­tele ierarhului Nicolae. Observă atunci că sfântului îi lipsea o mână, cea stângă... „Curios” – îşi spuse – „unde să fie mâna care lipseşte?”

A doua zi, vorbind cu ceilalţi pelerini, cu slujitorii bi­sericii, cu localnicii, află minunata poveste a moaştelor Sfântului Nicolae. Cum, într-o noapte din veacul al XI-lea, un preot din Bari visă că Sfântul Nicolae însuşi îi cere să pornească înspre Li­chia, cea aflată acum în mâinile necredincioşilor, pentru a-i lua moaştele şi a le aduce pe pământuri creştine. Era în anul 1087. Moaştele au fost aduse şi adăpostite aici, în marea ca­tedrală, iar mai târziu mâna cea stângă a fost dăruită unui cavaler francez care a depus-o într-o mănăstire din ţara sa. Călătorul valah a mai ză­bovit o vreme în cetatea italiană. Ar fi plecat, dar parcă ceva nu-i da pace.

Într-o noapte avu un vis. Îl visă pe Sfântul Nicolae care îi spuse: „Cuvine-se ca şi răsăritul creştin să fie sub pavăza mea, aşa cum este apusul... Mâine du-te la preotul catedralei şi cere-i să-ţi dea mâna mea cea dreaptă, mâna care binecuvântează, s-o duci în ţara ta, căci acolo prinţii au stat întotdeauna cu sabia în mână, gata să apere dreapta credinţă!”. Preotul catedralei avusese acelaşi vis. Îi ceru doar să facă o danie importantă bisericii, înainte de a porni la drum. Reîntors în ţară, cu preţioasa relicvă, călătorul nostru o dărui Mitropoliei Valahiei, iar voievodul Mihai Viteazul a ferecat moaştele în aur, argint şi nestemate, dăruindu-le Mănăstirii „Sfântului Gheorghe cel Nou”. De-atunci, se spune, multă vreme copiii din mahalele din jurul mănăstirii au fost botezaţi cu numele de Nicolae sau Niculina... Iar pe uliţele din jur, în ajun de Sfântul Nicolae, mirosea a copturi dulci, a steluţe cu ghimber şi scorţişoară, a felii de bostan cu miere şi-a cornuleţe de post cu magiun, fiindcă, se ştie, Sfântul Nicolae e protectorul fetelor de măritat şi-al copiilor şi ce altceva decât o scoveargă dulce ai putea să dărui unor fiinţe atât de dulci!

Un text de Magda Cristina Ursache

Articole înrudite

  • Cine este Sfântul Apostol Andrei?

    Originar din Betsaida, localitate de pe țărmul lacului Ghenizaret (regiunea Galileea - după cum îl arată și numele de proveniență greacă și nu iudaică), este fiul lui Iona, pescar posesor al unei mici ambarcațiuni și comerciant, și frate cu Simon (ce va fi numit de Mântuitorul Hristos – Petru). Are parte de o educație medie favorizată și de mediul cosmopolit al Galileei, provincie marcată de puternice influențe eleniste, cu bunele și relele lor. Amestecul de populații din această zonă îi oferă o mai mare deschidere față de celelalte etnii, fapt confirmat și de apropierea sa față de vorbitorii de limbă greacă, dacă ne amintim momentul când unii dintre elini au cerut prin Andrei să vorbească cu Domnul.

  • Motivul pentru care femeile nu au voie pe Muntele Athos

    O tradiţie străveche, transformată în lege, spune că pe Muntele Athos nu are voie să calce picior de femeie.

  • Despre mărturisirea lui Dumnezeu pe față și „în ascuns” – Sfântul Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir și Sfântul Cuvios Dimitrie Basarabov

    Mărturisirea credinței în Mântuitorul Hristos reprezintă piatra de poticnire supremă pentru cei mai mulți dintre noi cei de astăzi care purtăm numele de creștini, și poate lucrul cel mai dificil de acceptat și de pus în faptă dintre toate elementele interne sau externe ale credinței.

  • Prima zi a sărbătorii mozaice Sucot

    Este prima zi a sărbătorii mozaice Sucot, care a început ieri, la asfinţit. Această sărbătoare aminteşte călătoria evreilor prin deşert, către Tărâmul Făgăduinţei. Află amănunte pe larg:

  • Legenda Înălțării Sfintei Cruci

    La 14 septembrie se celebrează descoperirea, pe Muntele Golgota, de către împărăteasa Elena, a crucii pe care a fost răstignit Iisus şi înfăţişarea ei creştinilor, în Biserica Învierii din Ierusalim, în anul 355 d.H.

    Sărbatoarea Înălțării Sfintei Cruci este pusă de Biserică imediat după Nașterea Maicii Domnului deoarece cu crucea se termină opera de mântuire începută odată cu venirea pe lume a Sfintei Fecioare care L-a născut pe Hristos.

    Până în secolul al IV-lea d.H. creștinii erau persecutați încât erau nevoiți să se ascundă pentru a se ruga prin catacombe. Constantin cel Mare, Împăratul Constantinopulului, era fiul Sfintei Elena, împărăteasă creștină. Ea l-a crescut în această credință astfel încât impăratul a fost hotarât să-i ocrotească pe creștini. Împărăteasa Elena era foarte credincioasă și era sigură ci Iisus are grijă de fiul său, împăratul Constantin, mai ales că acesta a avut trei semne. Fiind în luptă cu împăratul păgân Maxențiu, prin părțile Dunării, lui Constantin i s-a arătat într-o noapte pe cer o cruce luminoasă pe care scria IN HOC VINCES (lat), ceea ce înseamnă ,,Prin aceasta vei învinge’’. A doua zi împăratul Constantin a poruncit să se scoata acvilele de la steaguri și să se pună cruci. A pornit în luptă și l-a învins pe Maxențiu. Același semn cu aceeași inscripție i s-a arătat în Bizanț, iar a treia oară, crucea i s-a arătat în timpul unei bătălii cu goții pe care i-a învins. Întors la Constantinopol, a rugat-o pe mama sa, împărăteasa Elena, să meargă la Ierusalim ca să găsească crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul. Ea s-a dus cu mulți slujitori și a fost primită cu onoruri de Patriarhul Macarie, care s-a rugat lui Dumnezeu să le arate locul unde se află Crucea. După Învierea lui Hristos, iudeii îngropaseră crucile foarte adânc pentru ca creștinii să nu le găsească. Oamenii Sfintei Elena făcuseră săpături aproape pe toată Golgota dar nu reușiseră să găsească Crucea. După tradiție, un evreu bătrân le-a arătat locul unde erau îngropate cele trei cruci. A intervenit atunci o altă greutate: nu știau care este crucea Mântuitorului. După Sfânta Tradiție, tocmai atunci murise fiica unui dregător. Când trupul a fost atins cu sfânta cruce a lui Iisus, fata a înviat.

    La fața locului s-a strâns foarte mult popor care slăvea pe Dumnezeu și dorea să vadă crucea. Patriarhul Macarie s-a urcat pe un loc înalt și a ridicat crucea cât mai sus ca să o poată privi toată lumea și, de aici, denumirea sărbătorii: Înălțarea Sfintei Cruci.

    Au dus crucea la Constantinopol și au pus-o într-o biserică nouă. Împăratul Constantin a dat, în anul 313, Edictul din Milan, prin care creștinismul a fost recunoscut ca religie de stat. De atunci, crucea a devenit semnul distinctiv al creștinilor, pe care pot să-l facă în orice împrejurare, nu pe sub ascuns ca în primele secole. Pe atunci, când se întâlneau și vroiau să arate ce credință au, creștinii făceau pe nisip un pește, de la grecescul IHTIS (Iisus Hristos, Teo imu Sotir), ceea ce înseamnă Iisus Hristos, Dumnezeu, Mântuitorul meu. Peste mai mult timp, într-un război cu perșii, aceștia i-au bătut pe romani și au luat crucea. În anul 600, împăratul Ieraclie i-a înfrânt pe perși și a recuperat crucea, ducând-o la Constantinopol unde a stat până în anul 1453 când, după cucerirea orașului de către turci, crecea a fost dusă într-o mânăstire de pe Sfântul Munte Athos. Mai târziu, a fost împărțită în mai multe fragmente care au fost date bisericilor din toate țările creștine. Avem și noi un fragment care se găsește la Biserica Sfântul Vasile cel Mare, de pe Calea Victoriei din Capitală.

    Sfântul Apostol Pavel spune că crucea este consiederată de păgâni nebunie, dar pentru noi, creștinii, este semnul mântuirii. Acest semn trebuie făcut așa cum se cade, fiind simbolul lepădării de toate slăbiciunile: ,,Ia-ți crucea ta și urmează-mă’’ a spus Mântuitorul.

    A lua crucea înseamnă a lăsa lumea cu grijile ei, a-ți schimba viața și a urma învățătura creștină. Că cel ce vrea să-și păstreze pentru sine sufletul îl va pierde, iar cel ce-l va pierde pentru Hristos și pentru Evanghelie îl va mântui.

    Înainte de răstignirea lui Hristos, crucea era obiect de tortură, pedeapsă și dispreț, deoarece prin ea se osândeau răufăcătorii, la o moarte chinuitoare. Prin moartea a Însusi Fiului lui Dumnezeu pe cruce, aceasta a devenit un obiect sfânt, semnul creștinilor prin care aceștia se recunosc și prin care cel rău e ținut departe. Prin cruce se fac toate: botezul, cununia, moarte și toate slujbele, ea a devenit pavăză și scut, sabie ascuțită contra celui rău. În cruce stă tot sensul vieții.

    Crucea este scara prin care Dumnezeu s-a coborat printre noi, a luat de bună voie şi din dragoste absolută neputinţele noastre, pentru ca noi să putem fi iertaţi şi ridicaţi către nemurire.

    Spre deosebire de alte sărbători, se cinsteşte cu post pentru că aduce aminte de patimile şi moartea Mântuitorului pe Golgota.