Hirova. Satul mănăstiresc de dincolo de timp. În memoria Maicii Iroida
Cu 11 ani în urmă, călătoream în Basarabia. Încercam să mergem pe firul existenței mănăstirilor vechi ale Basarabiei, cu toate pătimirile lor, cu renașteri din cenușa istoriei.
16 Ianuarie 2018, 07:58
La Hirova, am întâlnit-o pe Maica Iroida, pe-atunci în vârstă de 80 de ani. Desculță, smerită, înțeleaptă. Frământa pâinea și parcă, nu știu cum, frământa și aluatul bun al credinței noastre.
De curând, împlinise 90 de ani… Când iată că veștile au venit către noi într-un nor de ploaie și lacrimi. Maica Stareță a Mănăstirii Hirova s-a dus la Dreptul și Bunul Dumnezeu. Lăsându-ne nouă, celor care am cunoscut-o, amintirea ei blajină.Acum 10 ani scriam acest text, pe care îl reluăm aici.
Hirova, mănăstirea uitată. Satul mănăstiresc de dincolo de timp
Mănăstirea Hirova nu e trecută în atlasele rutiere. Dacă vrei să ajungi în frumosul „sat monahal” trebuie să întrebi de Nicolăeuca. Deşi, când ajungi la răscruce, o inscripţie pe o piatră, sub indicatorul de tablă puţin şui, îţi arată că drumul e unul şi acelaşi şi pentru sat, şi pentru mănăstire.
Prin curţile caselor vechi, nici ţipenie! Bănuieşti care-s locuite şi care nu, după urma de spoială nouă a zidului ori după poarta care stă ţeapănă. Cele fără stăpân cască guri fără ochi de geam ori îşi scârţâie uşa cu nituri lipsă. Chiar în deal de biserica veche se vede casa părintelui duhovnic Tudor Cerescu. Părintele nu-i, nu-i nici maica Olga, octogenara, cea care are ascultare să-i poarte de grijă. Dar noi trecem fără supărare mai departe, căci nu cu dânşii aveam treabă.
Chemăm cu „strigăt” plin de sfială la poartă, ca în orice sat românesc, pe maica Iroida, stareţa de la Hirova. Şi ne-apare o femeie în vârstă, îmbrăcată ca o bunică de pe la noi: „fuştă” neagră, bluză cu floricele mărunte. O pestelcă albă, înflorată şi ea, îi acoperă capul cărunt. Picioarele goale. Mânecile suflecate. Maica Iroida face pâine. Frământă coca de făină, „doschită cu botcală (drojdie – n.r.) de casă, făcută din făină de popuşoi opărită”. Cum aluatul se supără „dacă nu te ţii de dânsul”, intrăm în cămăruţa cu tindă joasă şi-i ţinem tovărăşie. „Dacă vrai să faci pâine mai bună, îi pui ş-oleacă de oloi. Iar făina o opăreşti cu zamă de cartoafe. Le cureţi şi le pui şi pe ele… Pâinea făcută aşa ţine săptămâni şi nu se strică. E şi ea minune dumnezeiască.”
Cât stă aluatul „la doschit”, ne mutăm în casă, la sfat. „Când s-a închis mănăstirea a fost durere mare”, ne zice. În satul mănăstiresc locuiau pe vremea aceea vreo 200 de măicuţe. Maica Iroida îşi aduce aminte ca şi cum ar fi fost ieri. „Era în 1959. La noi a venit un preot de la Chişinău şi ne-a spus la cele care eram mai tinere că să ne ducem de-aicea, că o să fie rău, că o să ajungem să n-avem ce mânca. Dar maicile mele au spus aşa: «Ce-or mânca toţi, aia o să mâncăm şi noi». Pe urmă ne-au luat tot ce-aveam pe-aicea, iar pe maica stareţă au dus-o la Tabăra. Noi am rămas. Ne-au luat pământul, au luat tot, că nici pătrunjel nu mai aveam. Şi n-am murit de foame. Bogdaproste! ..............
