-

Influențe persane în „barocul cantacuzin”

“Barocul cantacuzin” – permisă fie-ne licenţa – este quintesenţa vieţii de peregrin a acestui boier luminat, fiul postelnicului Constantin Cantacuzino şi al Elinei, fiica lui Radu Şerban. 

Iar dacă istoricii de artă nu s-au gândit încă să adauge termenului de “stil brâncovenesc” sau de “baroc brâncovenesc” pe acela de “baroc cantacuzin”, ar trebui poate să zăbovească asupra acestei idei. Căci, în plină epocă dominată de exuberanţa brâncovenească, spătarul Mihail Cantacuzino, unchiul dinspre mamă al voievodului, lăsa propria-i amprentă în arhitectura religioasă a vremii, prin cele cinci ctitorii ale sale – Mănăstirea Sinaia (1690-1695), Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului din Râmnicu-Sărat (1691-1697), Schitul Titireciu (1700-1706), Biserica Fundenii Doamnei (1699) şi Colţea, cu întreg ansamblul (1701-1715).

Cât despre neamul spătarului Mihail Cantacuzino, știm că taică-su se născuse la Istanbul şi venise cu şcoala Orientului. Maică-sa fusese educată la Viena şi avea Occidentul imperial în matrice. Mihail Cantacuzino copilărise sub influenţa acestor culturi, iar adolescenţa şi tinereţea de beizadea în exil (după uciderea tatălui său) aveau să-i poarte paşii în cetăţile Italiei, unde arta înflorea în întreaga-i splendoare. La Padova şi la Veneţia, Renaşterea târzie exalta, prelungită în Baroc, iar sufletul lui fu atins. Tot astfel cum arta miniaturilor persane, a mozaicurilor şi faianţeriilor pictate otomane îl va sensibiliza în anii desăvârşirii educaţiei, la Istanbul. Din acest amestec de stiluri şi de emoţii aveau să se ivească, mai târziu, temele pe care le va da în lucru arhitecţilor, meşterilor pietrari, sculpturilor în lemn şi zugravilor de subţire care vor lucra pentru el la cele cinci ctitorii – câte degete are o mână (de artist) – ce-i vor duce numele în veşnicie.

Ne vom ocupa acum doar de una dintre ctitoriile sale – Biserica Sfântului Eftimie cel Mare, aflată pe malul lacului Fundeni, în partea de răsărit a Bucureştiului, şi cunoscută, mai ales, sub numele de Fundenii Doamnei. Târnosită la 1 mai 1699, biserica (mult mai mică decât cele care se construiau în epocă) se remarcă de la bun început prin stucaturile preţioase şi decoraţiile în piatră cioplită, cu motive vegetale, zoomorfe sau inspirate din miniatura persană - exuberanţa acestora putând fi lesne observată şi datorită stilului arhitectural (deliberat) mai simplu şi (aparent) mai rigid.

Stucaturile sunt, de obicei, decoraţiuni destinate spaţiului interior. La Biserica Fundenii Doamnei ele sunt plenar exprimate pe pereţii exteriori. Şi nu vorbim aici doar de “clasicele” stucaturi reprezentând frunze de acant, ci de un întreg “expozeu” de teme specifice miniaturii arabe – palate (sunt două astfel de imagini, pe faţadele de nord şi de sud: cu două etaje, străjuite de chiparoşi, cu geamlâc şi lampioane), fântâni, păuni, piese de mobilier, vase de flori, lalele, floarea-soarelui, ramuri de lămâi – despre care legenda spune că ar fi fost închipuite şi poi apictate în roşu-cinabru, albastru de cobalt şi verde auriu de un artist venit din îndepărtata Persie. Aşezate în planul median, aceste desfăşurări de artă orientală sunt “susţinute” de rozetele despărţile de chiparoşi din registrul superior şi de panourile rombice din registrul inferior. Ferestrele, în schimb, au arcuri trilobate, amintind de ancadratura venetă şi padovană, şi sunt împodobite cu ghirlande de flori şi... capete de îngeri.

Influenţa Renaşterii italiene e mai vizibilă încă în interiorul bisericii, unde îngerul cu aripi poleite, cu o carte deschisă în mâna dreaptă şi o trâmbiţă în mâna stângă, veghează din punctul de întâlnire al arcurilor mari din naos. Însă piesa de rezistenţă – în ceea ce priveşte interiorul bisericii – o reprezintă fresca, realizată de artiştii din atelierul lui Pârvu Mutu (considerat “pictorul de curte al Cantacuzinilor”), acesta pictând el însuşi Judecata de Apoi, pe peretele estic al pridvorului. Probabil tot lui i se datorează şi chipurile ctitorilor – Mihail Cantacuzino, Constantin Mavrocordat şi Dumitraşcu Racoviţă, marele hatman al Moldovei, căsătorit cu sora lui Mihail, Ilinca. În 1984, după demolarea bisericii Mănăstirii Cotroceni, osemintele ctitorului acesteia din urmă, domnitorul Şerban Cantacuzino, precum şi ale altor Cantacuzini, au fost aduse în această ctitorie a familiei şi reînhumate.

N-am lămurit însă de ce, ctitorită de un Cantacuzin, biserica despre care vorbim a fost numită “Fundenii Doamnei”... La 1860, avariată de multele zguduiri ale pământului şi ale oamenilor, biserica a fost restaurată şi mult înzestrată de către Maria Doamna, văduva domnitorului Dimitrie Ghica. Aceasta este şi raţiunea pentru care numele ei a ajuns până la noi (şi) sub această formă.

Articole înrudite

  • Legenda Înălțării Sfintei Cruci

    La 14 septembrie se celebrează descoperirea, pe Muntele Golgota, de către împărăteasa Elena, a crucii pe care a fost răstignit Iisus şi înfăţişarea ei creştinilor, în Biserica Învierii din Ierusalim, în anul 355 d.H.

    Sărbatoarea Înălțării Sfintei Cruci este pusă de Biserică imediat după Nașterea Maicii Domnului deoarece cu crucea se termină opera de mântuire începută odată cu venirea pe lume a Sfintei Fecioare care L-a născut pe Hristos.

    Până în secolul al IV-lea d.H. creștinii erau persecutați încât erau nevoiți să se ascundă pentru a se ruga prin catacombe. Constantin cel Mare, Împăratul Constantinopulului, era fiul Sfintei Elena, împărăteasă creștină. Ea l-a crescut în această credință astfel încât impăratul a fost hotarât să-i ocrotească pe creștini. Împărăteasa Elena era foarte credincioasă și era sigură ci Iisus are grijă de fiul său, împăratul Constantin, mai ales că acesta a avut trei semne. Fiind în luptă cu împăratul păgân Maxențiu, prin părțile Dunării, lui Constantin i s-a arătat într-o noapte pe cer o cruce luminoasă pe care scria IN HOC VINCES (lat), ceea ce înseamnă ,,Prin aceasta vei învinge’’. A doua zi împăratul Constantin a poruncit să se scoata acvilele de la steaguri și să se pună cruci. A pornit în luptă și l-a învins pe Maxențiu. Același semn cu aceeași inscripție i s-a arătat în Bizanț, iar a treia oară, crucea i s-a arătat în timpul unei bătălii cu goții pe care i-a învins. Întors la Constantinopol, a rugat-o pe mama sa, împărăteasa Elena, să meargă la Ierusalim ca să găsească crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul. Ea s-a dus cu mulți slujitori și a fost primită cu onoruri de Patriarhul Macarie, care s-a rugat lui Dumnezeu să le arate locul unde se află Crucea. După Învierea lui Hristos, iudeii îngropaseră crucile foarte adânc pentru ca creștinii să nu le găsească. Oamenii Sfintei Elena făcuseră săpături aproape pe toată Golgota dar nu reușiseră să găsească Crucea. După tradiție, un evreu bătrân le-a arătat locul unde erau îngropate cele trei cruci. A intervenit atunci o altă greutate: nu știau care este crucea Mântuitorului. După Sfânta Tradiție, tocmai atunci murise fiica unui dregător. Când trupul a fost atins cu sfânta cruce a lui Iisus, fata a înviat.

    La fața locului s-a strâns foarte mult popor care slăvea pe Dumnezeu și dorea să vadă crucea. Patriarhul Macarie s-a urcat pe un loc înalt și a ridicat crucea cât mai sus ca să o poată privi toată lumea și, de aici, denumirea sărbătorii: Înălțarea Sfintei Cruci.

    Au dus crucea la Constantinopol și au pus-o într-o biserică nouă. Împăratul Constantin a dat, în anul 313, Edictul din Milan, prin care creștinismul a fost recunoscut ca religie de stat. De atunci, crucea a devenit semnul distinctiv al creștinilor, pe care pot să-l facă în orice împrejurare, nu pe sub ascuns ca în primele secole. Pe atunci, când se întâlneau și vroiau să arate ce credință au, creștinii făceau pe nisip un pește, de la grecescul IHTIS (Iisus Hristos, Teo imu Sotir), ceea ce înseamnă Iisus Hristos, Dumnezeu, Mântuitorul meu. Peste mai mult timp, într-un război cu perșii, aceștia i-au bătut pe romani și au luat crucea. În anul 600, împăratul Ieraclie i-a înfrânt pe perși și a recuperat crucea, ducând-o la Constantinopol unde a stat până în anul 1453 când, după cucerirea orașului de către turci, crecea a fost dusă într-o mânăstire de pe Sfântul Munte Athos. Mai târziu, a fost împărțită în mai multe fragmente care au fost date bisericilor din toate țările creștine. Avem și noi un fragment care se găsește la Biserica Sfântul Vasile cel Mare, de pe Calea Victoriei din Capitală.

    Sfântul Apostol Pavel spune că crucea este consiederată de păgâni nebunie, dar pentru noi, creștinii, este semnul mântuirii. Acest semn trebuie făcut așa cum se cade, fiind simbolul lepădării de toate slăbiciunile: ,,Ia-ți crucea ta și urmează-mă’’ a spus Mântuitorul.

    A lua crucea înseamnă a lăsa lumea cu grijile ei, a-ți schimba viața și a urma învățătura creștină. Că cel ce vrea să-și păstreze pentru sine sufletul îl va pierde, iar cel ce-l va pierde pentru Hristos și pentru Evanghelie îl va mântui.

    Înainte de răstignirea lui Hristos, crucea era obiect de tortură, pedeapsă și dispreț, deoarece prin ea se osândeau răufăcătorii, la o moarte chinuitoare. Prin moartea a Însusi Fiului lui Dumnezeu pe cruce, aceasta a devenit un obiect sfânt, semnul creștinilor prin care aceștia se recunosc și prin care cel rău e ținut departe. Prin cruce se fac toate: botezul, cununia, moarte și toate slujbele, ea a devenit pavăză și scut, sabie ascuțită contra celui rău. În cruce stă tot sensul vieții.

    Crucea este scara prin care Dumnezeu s-a coborat printre noi, a luat de bună voie şi din dragoste absolută neputinţele noastre, pentru ca noi să putem fi iertaţi şi ridicaţi către nemurire.

    Spre deosebire de alte sărbători, se cinsteşte cu post pentru că aduce aminte de patimile şi moartea Mântuitorului pe Golgota.

  • Ambulanța pentru Monumente ajunge la biserica de la Jupânești

    Ambulanţa pentru Monumente Banat face apel la voluntari pentru a salva biserica de lemn de la Jupâneşti, Făget. Va fi asigurată cazarea şi masa participanţilor. Află detalii suplimentare:

  • Biserica ”Adormirea Maicii Domnului” din Cacica Bucovineană

    În anul 2001 sanctuarul cu hramul "Adormirea Maicii Domnului" din Cacica a fost înălţat de către papa Ioan Paul al II-lea la rangul de Basilica Minor.

    Existenţa bisericii şi parohiei cu hramul "Adormirea Maicii Domnului" din Cacica bucovineană este legată de formarea şi dezvoltarea localităţii în care, la sfârşitul sec. al XVIII-lea, a început exploatarea izvoarelor sărate, iar apoi a zăcămintelor de sare.

  • Mănăstirea „Sântul Prooroc Ilie" – Topliţa

    Aşezată într-o splendidă grădină, Mănăstirea din Topliţa a cunoscut, de la începuturile ei şi până în zilele noastre o amplă şi permamentă dezvoltare. 

  • Sfinții Apostoli Petru și Pavel sunt cinstiți de ortodocși și catolici

    Creştinii ortodocşi şi catolici îi cinstesc, astăzi, pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, cei mai importanţi apostoli ai lui Iisus Hristos. Peste 450 de mii de români îşi sărbătoresc astăzi ziua.