-

O întâlnire cu călugării români de pe insula Corfu

Scris de

Am încercat, în Corfu, şi latura turismului religios, plecând de la informaţia că pe insulă trăiesc mai mulţi călugări români. Primul drum l-am făcut la Paleokastriţa, pe coasta de nord-vest a insulei, la 25 km de Kerkira, şi unde se află o veche mânăstire de călugări.

Drumul până acolo e sinuos, dar oferă nenumărate locuri de belvedere. Dacă localitatea e o staţiune balneară reputată şi prin urmare masiv frecventată de turiştii care vin să admire relieful dantelat al ţărmului şi limpezimea mării, mânăstirea nu e cu nimic mai prejos de splendoarea oricărui obiectiv turistic al zonei, având o poziţie geografică, pe un promontoriu peninsular deasupra Mării Ionice, demnă de invidiat. 
Construită în secolul al XIII-lea, mânăstirea e o aglomerare de clădiri albe deasupra cărora odihnesc roşii cupole terminate în cruce. O arhitectură complexă, cu scări şi pasaje acoperite, ce se revarsă în mici carouri pavate şi ornate cu flori. În interior, se află un mic muzeu bizantin cu icoane şi obiecte artizanale. Sfinţi, călugări, pelerini, turişti, se amestecă în spaţiul acesta modest dar primitor al mânăstirii unde pisicile se plimbă în voie printre picioarele celor care nu le calcă niciodată pe coadă. Uşile mânăstirii se închid, la miezul zilei, pentru două ore, răstimp în care călugării iau masa şi se odihnesc. Dimineaţa, până la prînz, şi-apoi după-amiaza, de la ora trei, din aprilie până în octombrie, turiştii au acces în lăcaş, femeile primind, la intrare, fuste lungi, pentru a respecta ţinuta obligatorie. Aici, l-am întâlnit pe părintele Ilias, născut undeva, prin zona Romanului şi care cu greu s-a lasat fotografiat. Mic de statura, hirsut şi vioi ca un prâsnel, Ilias ajunsese la Paleokastriţa, cu ani în urmă, prin bunăvoinţa părintelui stareţ, cunoscător al mânăstirilor româneşti din Neamţ şi Suceava, dar şi apropiat al Preafericitului Daniel. Din aproape în aproape, din vorbă în vorbă, am aflat că merge des la mânăstirile din Muntele Athos şi că, pentru el, întoarcerea în ţară nu se va produce decât cu chemare divină.
Prin Ilias, am putut cunoaşte şi alţi călugări sau preoţi români care-l slujesc pe Dumnezeu în Corfu. Nu departe de Mânăstirea Paleokastriţa se află o altă zidire mânăstirească, la intrarea în Lakones, chiar într-o latură a şoselei principale, uşor de reperat după steagul alb cu vultur bicefal al Patriarhiei Greciei, arborat la poartă. Aici, am fost primiţi de călugărul stareţ, singurul slujitor al mânăsirii, de altfel, sibian de origine, cu fructe proaspete din grădina îngrijită de ani de zile de părinţii români care s-au succedat aici. Interesant mi-a părut şi că via mânăstirii e 100% românească, pentru că, în dorul ţării, călugării au plantat soiuri româneşti din zona Sarica-Niculiţel, aflate, astăzi, pe rod.
Există un obicei ca românii să se înlocuiască, după un timp, unii pe alţii, la mânăstirile din Corfu. Exemplul tipic este mânăstirea Pantocrator, situată pe vârful cel mai înalt al insulei,(aproape 1000 m) lângă un releu de comunicaţii folosit, în timpul războiului rece, pentru propaganda destinată Albaniei (ţară care se află la doar 5 km distanţă). Călugărul Euharist (Daniel, în ţară, la Galaţi, de unde se trage) a moştenit locul la această mânăstire de la un alt călugăr român. Acum, el este unicul slujitor al lăcaşului construit din piatră şi frumos pictat la interior. Surpriză! În pronaos, găsim scoase la vânzare multe cărţi în limba română, între care "Vieţile Sfinţilor Noi, Martiri Români". Este vorba de preoţii şi călugării torturaţi în închisorile comuniste din ţară. Călugărul Euharist ne-a povestit şi despre alţi români care slujesc biserica în Corfu, cum ar fi părintele parohiei din Pirgi, sau călugăriţa din Agia Douli care, prin comportamentul său, a ajuns să câştige respectul întregii comunităţi monastice de pe insulă.
Insula Corfu este de altfel, recunoscută ca păstrătoare a moaştelor Sf. Spiridon. La Kerkira, de hramul Sf. Spiridon, după slujba paraclisului, Sf. Spiridon este scos, în picioare, din racla sa de argint şi e aşezat, la intrare, la uşă, trei zile şi două nopţi. În timpul anului, se fac trei procesiuni ale Sf. Spiridon care este scos din biserică şi purtat, tot în picioare, pe străzile principale ale oraşului. Aceste procesiuni corespund minunilor pe care Sf.Spiridon le-a făcut: pe 11 august (când a salvat insula de năvălirea turcilor), în Sâmbăta Mare (când i-a salvat pe corfioţi de la foamete), în prima duminică a lunii noiembrie (când a salvat insula de ciumă). Sfântul Spiridon se spune că dispare, frecvent, din racla sa de argint, mergând, în ascuns, la cei care îi solicită ajutorul. Din cauză că e găsit mereu cu încălţările prăfuite şi pline de iarbă, credincioţii îi schimbă, o dată pe an, sandalele din picioare...

Un text de Simona Lazăr și Valentin Țigău

Foto: Pixabay

Articole înrudite

  • Cetatea celor 40 de biserici  

    Piatră peste piatră, mit peste mit. Menembria tracică, Mesimvria coloniștilor greci, Mesembria romanilor și apoi a bizantinilor ori cetatea bulgară medievală Nesebar. Atâtea denumiri pentru un singur petec de pământ, înconjurat din toate părțile de mare și legat de continent doar printr-un istm lat cât să treacă două mașini una pe lângă cealaltă.
    Intrat în patrimoniul UNESCO încă din anul 1983, Nessebar suprinde de la bun început prin două lucruri: unitatea arhitecturală a caselor vechi (“croite” pe linia “Renașterii Bulgare”) și vechile biserici de cărămidă roșie, risipite prin tot locul... I se spune, de altfel, “cetatea celor 40 de biserici”. Nu sunt dacă mai sunt vizibile astăzi chiar 40, dar vreo 20 le-am identificat în plimbările noastre pe acest petec miraculos de pământ. |ntr-un fel, l-am putea asemui cu Sighișoara, zidurile orașului medieval fiind la fel de bine păstrate. Straturile de civilizație suprapuse ca și linia arhitecturală diferită ni-l relevă însă ca pe un univers care nu se poate compara decât, cel mult, cu alte două cetăți-insulă, unite de continent, ca și aceasta, cu un istm subțire, mai sudicele Ahtopol și Sozopol. Este, până la urmă, amprenta unei lumi în care instinctul de conservare juca un rol primordial. |nsă numai Nessebar a fost numit “Perla Mării Negre”.

    Bizanțul regăsit

    Trecem în revistă câteva dintre bisericile-minune care vorbesc despre un timp religios prin excelență. Biserica cu trei altare, a Sfântului Ioan Botezătorul, ridicată după toate probabilitățile în veacul al X-lea, e întrecută în frumusețe, poate, de Biserica |nălțării (a Sfântului Spas – Ispas, în România, n.r.), datând de la începutul secolului XVII, dar care păstrează frescele originale ori de cea a Sfântului Ștefan (secolul XVI), singura cu frescă exterioară. Biserica Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril a fost construită în secolul XIII, la fel ca și Sfânta Parascheva, evindențiindu-se prin zidurile bogat ornamentate cu piese de ceramică în galben sau verde. Fără îndoială, ruinele Catedralei Mitropolitane Sfânta Sofia (secolul IX) sunt cele mai impresionante. Clădirea, în stilul clasic bizantin, a fost una dintre cele mai frumoase, la vremea ei, alături păstrându-se și rămășițele reședinței mitropolitului. Mult mai nouă, Biserica Sfintei Fecioare Maria adăpostește o icoană făcătoare de minuni pictată în secolul XIII și cunoscută drept “Sfânta Maria cea Neagră”. Se spune că a fost adusă aici de la Muntele Athos și doar încă două reprezentări de acest fel mai există în lume.

    Antichități și... antichități

    Nessebarul medieval este un loc turistic prin excelență. Bătând străzile înguste, pavate cu piatră cubică, dinaintea caselor de lemn, cu etajul superior ieșit în afară, întâlnești zeci de magazine de suveniruri. Condimentele și vasele tipic bulgărești, sticluțele cu parfum de trandafir și ilustratele care îți înfățișează cetatea la toate orele ei fac concurență buticurilor cu... antichități. Printre cele mai apreciate de turiștii occidentali – probabil datorită faptului că numai în Bulgaria le mai pot găsi – diferite efecte militare... naziste. Fel de fel de obiecte, de la ranițe și căști, până la busole, lupe sau ceasuri de buzunar... toate cu zvastica desenată vizibil. Nu se știe de unde au apărut, dar stau foarte bine alături de busturi ale lui Stalin, mici statuete ale lui Lenin și... fotografii ale casei Regale a Bulgariei. Pe rafturile anticarilor, istoria s-a împăcat cu sine.

     

    Casa căpitanului

    Este unul dintre locurile care te ispitesc să intri. Kapitanska Srechta. Casa Căpitanului. O clădire veche, în vechiul port, transformată în restaurant. Dacă vrei, poți încerca aici o rețetă tradițională. Chiar și o simplă... mămăligă. “Divenik”.
    Aflu și rețeta: “Ai nevoie de un kg făină de porumb, 3 litri apă, 250 g unt, sare, brânză, paprika. Se pune apa la fiert și se toarnă făina de porumb. Se face o gaură în mijloc cu ajutorul unui sucitor, pentru a grăbi evaporarea lichidului. Când compoziția începe să fiarbă, se amestecă cu sucitorul până când se dezlipește de pe marginile vasului. Se pune totul într-un vas, se acoperă cu brânză rasă, paprika și unt topit”.

    De-a lungul drumurilor pavate cu piatră cubică și care duc, inevitabil, la o biserică, vei întâlni înșirate fel de fel de obiecte tradiționale.

    Alb, verde, roșu. Culorile tradiționale ale bulgarilor pot fi deslușite peste tot. Chiar și în șervetele țesute la război, pe care le poți cumpăra drept suveniruri.

    Catedrala Mitropolitană și Biserica Sfântul Ștefan, două repere importante pentru turistul care dorește să afle ceva mai mult despre Nessebar, cetatea celor 40 de biserici.

    Un text de Simona Lazăr

    Foto: Pixabay

  • Sfinții Apostoli Petru și Pavel, stâlpii bisericii creștine

    Cei 12 apostoli (ucenici sau discipoli ai Domnului nostru Iisus Hristos) au fost: Petre (Simon, Chefa) și Andrei (fii lui Iona din Betsaida), Iacov și Ioan (fii lui Zevedeu), Filip, Bartolomeu, Matei, Toma, Iacov (fiul lui Alfeu), Tadeu (sau Iuda, fratele lui Iacov), Simon Zelotul și Iuda Iscarioteanu. După trădarea și moartea lui Iuda Iscarioteanul a fost primit Matia în rândul apostolilor.

  • Solzii de piatră ai Văcăreștilor

    „Poarta greoaie se deschide și înaintezi prin mari curți pustii, dincolo de zidurile cărora se aud comenzi scurte, pașii apăsați ai trupei și un necontenit urlet prelung în care se amestecă strigatele și râsetele celor cinci sute de întemnițați cari se închid în chiliile lor pentru odihnă, pentru somnul dobitocesc, pentru gîndurile rele și mușcăturile de căință ale nopții.”...Astfel descria, pe la 1916, savantul Nicolae Iorga una dintre cele mai neobișnuite și dramatice construcții eclesiastice ale spațiului ortodox balcanic, Mânăstirea Văcărești. Construcția lăcașului a fost începută în 1716 de domnitorul fanariot, Nicolae Mavrocordat și terminată în septembrie 1724, când biserica mânăstirii a fost târnosită cu hramul Sfânta Treime.

    Nicolae, ctitorul cărturar

    Nicolae Mavrocordat n-a fost un vodă oarecare în istoria }ării Românești. Domnitor din seria cărturarilor la cârmă, el ilustrează o parte bună a epocii fanariote despre care istoria națională nu are prea multe cuvinte de laudă. Descendent, prin mamă, din familia lui Petru Rareș și fiu al altui mare om politic și cărturar, Alexandru Mavrocordat, Nicolae a fost poliglot și scriitor iluminist, admirator al lui Machiavelli de la care a învățat arta guvernării. Într-o lucrare asemănătoare cu faimoasele Învățături ale lui Neagoe Basarab, el descrie profilul ideal al conducătorului țării, exponent al “căii de mijloc”: “Domnul trebuie să-şi cunoască țara şi supuşii. Să cunoască istoria, dar şi problemele curente. Să cunoască meritele şi defectele celor cu care lucrează. În guvernare, să se ferească de inovații, să meargă pe calea bătătorită. Să nu impună dări noi, nici datini noi. Domnul trebuie să aibă relații bune cu țările vecine, să nu promită, iar dacă o face, să se țină de promisiune, să nu se împrumute, să fie econom şi nu risipitor.” Citind cronicile existente în țările române, Nicolae Mavrocordat şi-a propus să aibă o istorie completă, de la origini până în zilele sale, încredințând scrierea ei lui Nicolae Costin, fiul lui Miron Costin, precum şi lui Axinte Uricariul, Radu Popescu şi Nicolae Rosetti. La Văcărești, a funcționat, de altfel, o școală în limba greacă, o tiparniță de sub teascurile căreia au văzut lumina zilei câteva cărți importante și o bibliotecă dintre cele mai mari și mai complete din Europa vremii.

    Mărire și decadență

    Lucrările de construcție au fost continuate de Constantin Mavrocordat, care desăvârșește opera tatălul său, făcând din Mânăstirea Văcărești una dintre cele mai importante edificii ortodoxe din Europa. Cu toate acestea, Revoluția de la 1848 avea să transforme impunătorul lăcaș în penitenciar pentru capii mișcării, zidurile fortificate recomandând-o pentru o destinație nedreaptă. Se știe că, în epocă, lipsa închisorilor de stat conducea și la astfel de rezolvări dar e greu de înțeles și mai ales de acceptat, cum biserica, fie ea și secularizată de Cuza, a admis, după 1864, să piardă lăcașul străjuit de coloane bizantine cu solzi de piatră. Cutremurele și lipsa de interes a autorităților au desăvârșit decăderea mânastirii. Intersant e că Nicolae Iorga, avea, încă de la începutul secolului, premoniția dramei Văcăreștilor, descriind cu amărăciune amestecul de mărire și decadență din interiorul zidurilor fortificate: “În acest cadru de ticăloșie, pedeapsă și nenorocire - totusi curat, orânduit, senin în clădiri, ca o școală de fete - răsare înalta biserică a lui Nicolae Mavrocordat, a cărei fațadă puternică îți cucerește sufletul. Supt triunghiul de piatră de sus, un rând de ocnițe lungărețe, tivit jos cu un brău împletit; zece subțiri coloane închid un luminos pridvor. Niciodată din vremile lui Neagoe Basarab nu s-au cheltuit un astfel de material și atâtea silințe pentru a împodobi o biserică : stâlpii sunt canelați, împodobiți la bază cu flori și încununați sus cu strălucite capitele corintice , alți stălpi corintici împodobesc fațada paraclisului, alții se văd ceva mai departe, în fruntea unui cerdac din clădirea înconjuratoare, ale cărei chilii de pace s-au prefăcut în celule de blestem.”

    Ultimul preot al Văcăreștilor

    În “celulele de blestem” au fost întemnițați zeci de mii de oameni, chiar personalități ale vieții publice și culturale din țară, precum Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Ioan Slavici, Mircea Damian, Corneliu Zelea Codreanu. Liderul legionar se pare că ar fi dat numele organizației pe care a întemeiat-o - „Legiunea Arhanghelul Mihail” - de la icoana Sfantului Arhanghel Mihail, aflată pe ușa din dreapta a altarului bisericii mari. Momentele în care autoritățile au cedat, temporar, autorizând reconstruirea complexului n-au avut un deznodământ fericit. În 1986, Ceaușescu a dărâmat mânăstirea, urmând să ridice, pe locul ei, o sală de sport - o a doua profanare pe care Dumnezeu n-a mai îngșduit-o. Ultimul preot al bisericii Văcărești, Dumitru Argint a avut și el destinul mânăstirii. Îngăduind deținuților să participe la slujbe și ajutându-i, pe unii, prin intermediul spovedaniei, să comunice cu exteriorul, el a fost întemnițat, în 1948 și a executat 9 ani, departe de frumoasa biserică brancovenească scufundată, de atunci, pana azi, în uitarea altor credințe.

  • Mănăstirea “Aladja” – mărturii în stâncă

    Este cea mai celebră dintre mănăstirile rupestre medievale din teritoriul bulgăresc al Dobrogei. Săpată în piatră, pe două nivele, bine conservată, Mănăstirea Aladja reprezintă o provocare pentru cei interesați de complexele monahale rupestre ale ortodoxiei.

  • Coborârea Duhului Sfânt asupra Apostolilor lui Iisus Hristos

    Creştinii ortodocşi şi greco-catolici sărbătoresc astăzi Coborârea Duhului Sfânt asupra Apostolilor lui Iisus Hristos, cunoscută în popor sub denumirea de Rusalii.