-

Legenda paratrăznetului de la Biserica fortificată din Cisnădie

Scris de

O iniţiativă frumoasă avea să ne atragă prin cotloanele – şi poveştile... – bisericii-cetate din Cisnădie. Micul oraş cu alură de vechi sat săsesc din apropierea Sibiului are parte de cei mai simpatici ghizi: copiii şi adolescenţii din localitate.

Ei au fost instruiţi, în cadrul unui program special, să poată să facă faţă unei asemenea provocări, să prezinte turistului – român, dar şi, în cazul multora dintre aceşti ghizi sui-generis, turistului străin – locurile cele mai interesante din oraş. Unul dintre aceste locuri, fireşte, este biserica fortificată, ridicată în veacuriel XII-XIII.
Pentru un ceas, ghidul nostru prin labirintul cu legende şi istorii adevărate a fost Daniela Mariş, elevă la liceul din localitate – una dintre cele mai silitoare eleve, capabilă să reprezinte oraşul şi în competiţiile şcolare (cum a făcut-o de nenumărate ori), ca şi dinaintea călătorului avid să afle lucruri noi...
Biserica fortificată din Cisnădie – pe care am explorat-o şi noi alături de Daniela - a fost construită în mai multe etape, prima dată în secolele XII-XIII, în stil romanic, iar a doua oară în secolele XV-XVI, au fost adăugate elemente de stil gotic şi, pe parcurs, a fost înălţată. ŢO numim biserică-cetate pentru că în perioada Evului Mediu ea avea rol religios, dar şi de apărare, în faţa asalturilor turceşti. Biserica a fost construită de saşi – o minoritate germanică, venită aici în valuri succesive din Luxemburg, Flandra, Belgia, nordul Franţei, vestul Germaniei, în secolul XII (1141-1161), de către regele Gheza al II-lea, care a dorit să creeze un sistem de fortificaţii în Transilvania", istoriseşte Daniela.

Turnurile cetăţii

„După cum aţi putut observa, biserica fortificată din Cisnădie seamănă destul de mult cu cea din Prejmer, este una dintre cele mai bine prezervate biserici-cetate din Transilvania. Zidul de apărare fiind foarte bine conservat lasă să se vadă bolţile – la Prejmer erau deja construite locuinţe pe partea interioară a zidului de apărare, iar aici, deasupra acestor bolţi se aflau mici case de lemn care aveau rolul de a depozita grânele, în caz de atac, pentru că dincoace de ziduri se refugia toată comunitatea, tot satul. Strategia era ca în biserică să fie adăpostiţi copiii, femeile şi vârstnicii, iar bărbaţii luptau, pe zidul de apărare. Există şi aici, la Cisnădie, ca şi în alte biserici-cetate un „turn al slăninei”, unde fiecare familie din sat îşi depozita slănina şi, bineînţeles, existau şi nişte reguli foarte interesante: în acea încăpere se intra numai duminica, numai capul familiei venea, tăia din slănină o bucată cât credea că îi va fi de ajuns în săptămâna următoare şi, ca să fie sigur că nimeni nu va fura, aplica o ştampilă pe locul unde a tăiat ca să aibă dovada."
Ce e particular pentru biserica fortificată de la Cisnădie este existenţa a două ziduri de apărare, nu a unuia singur. Daniela ne roagă să ne oprim, ocolul pe care îl dăm bisericii, pentru a ne atrage atenţia asupra unui amănunt: „Aici se vede cum a fost construită biserica. În partea de jos, unde nu este zidul atât de neted, este construcţia de tip romanic, din secolele XII-XIII... Iar pentru că este o biserică de tip cetate, vedem îmbinate elementele de construcţie specifice unei basilici obişnuite, cu elemente de apărare, cum ar fi turnurile şi zidul, cu gurile de tragere. În ce priveşte turnurile de apărare, trebuie să recurgem puţin şi la imaginaţie, pentru că ele nu mai au chiar aceeaşi formă ca pe vremuri. Iată, avem aici Turnul Secerilor (se ştie că, în vremea până la revoluţia industrială şi la apariţia maşinilor de secerat, saşii din Cisnădie au deţinut... monopolul manufacturii de seceri, în Ardeal! – n.n.), apoi, pe mijloc, Turnul Şcolii – pentru că tot timpul în Transilvania şi mai ales în satele săseşti s-a pus accent pe educaţie, iar din secolul al XVII-lea, în Ardeal, şcoala este obligatorie (ca un amănunt, chiar şi atunci când satele erau asediate, activitatea în Turnul Şcolii continua), iar următorule este Turnul Porţii”... În acest din urmă turn astăzi se derulează diferite acţiuni culturale, de la concerte la expoziţii. Tunelul de sub Turnul Porţii, având formă de „S”, atrage atenţia. O explicaţie există: „Atunci când inamicul voia să tragă în interior, prin această intrare, săgeata nimerea în zid, pe când dacă dinăuntru se trăgea afară, atunci cu siguranţă inamicul aflat dinaintea porţii era rănit...”

Legenda paratrăznetului

Nu sunt însă acestea singurele elemente arhitectonice interesante pe care le putem observa înainte de a intra în interiorul bisericii. Pe partea de vest, se află Turnul cu Ceas. Poate mai puţin celebru decât cel de la Sighişoara, cel de la Cisnădie este primul turn cu ceas din Transilvania (şi din România), ridicat la 1425. Însă fascinaţia pentru acest turn are un cu totul alt motiv: „Poate observaţi pe perete, din vârf până jos, un fir cu o formă ciudată. Acesta este primul paratrăznet de la sud-est de Viena – 1795 – şi are o legendă extraordinară, care are legătură şi cu comoara noastră (despre care probabil că aţi auzit vorbindu-se!). Locul unde ne aflăm noi este pe o înălţime şi aici trăzneşte cel mai des, motiv pentru care biserica a ars de nnumărate ori, de-a lungul existenţei ei, iar preotul care slujea aici pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea, după ce a făcut un drum la Viena, când s-a întors, pentru că biserica tocmai arsese, a spus oamenilor din comunitate că ar fi bine să pună un paratrăznet. Dar era ceva modern, ceva de care ei nu auziseră şi se temeau să folosească orice venea dintr-un domeniu al ştiinţei, i-au spus chiar preotului: Dacă Dumnezeu vrea ca biserica noastră să ardă, atunci trebuie să o lăsăm să ardă! – şi au început să renoveze biserica arsă. Însă în acelaşi an s-a întâmplat ca biserica să ardă din nou, iar comunitatea nu mai avea resurse să o reconstruiască. Singura lor şansă era să apeleze la comoara comunităţii, care era păstrată într-o cameră secretă. Părinţii bisericii au scos comoara, au folosit o parte din ea pentru a repara turnul, dar după două săptămâni iar a ars şi abia atunci oamenii din Cisnădie au acceptat că e un semn, că trebuie să pună un paratrăznet, altfel în curând nu vor mai avea nici o leţcaie pentru reparaţii. Paratrăznetul a fost pus, dar el nu este drept, ci a luat forma ultimului trăznet care a lovit biserica – pentru că au spus că unde a trăznit o dată, nu va mai trăzni niciodată – şi, după cum vedeţi, până în ziua de azi aşa a rămas...”

Simbioza stilurilor

Intrăm apoi, pe sub portalul impresionant, cu elemente de gotic şi rococo, în biserică, unde ne întâmpină prelungi acorduri de orgă (la Cisnădioara, „în vecini”, ni se spune, se găseşte cea mai veche orgă încă funcţională din Ardeal...). „Aici, în interior, veţi putea observa şi mai bine simbioza dintre cele două stiluri de arhitectură. Vedeţi, aici, bolţile rotunde, care sunt romanice, alături de bolţile cu vârf ascuţit, care sunt gotice..., avem băncile şi orga în stilul Art Nouveau, e prezent şi barocul, bineînţeles...”.
Lămurim câteva chestiuni din istoria construcţiei bisericii. Ridicată la sfârşitul secolului al XII-lea, începutul celui de al XIII-lea ca o bazilică romană cu trei nave, este transformată în secolele XV-XVI în stil gotic. Pe locul a ceea ce fusese absida nordică a basilicii se ridică sacristia, în vreme ce absida sudică e transformată în „trezorerie” sau „camera comorii”. Ceea ce a mai rămas din renumitul „Tezaur de la Cisnădie” după renovarea de care aminteam – cea care a dus la amplasarea paratrăznetului – ca şi ceea ce comunitatea a continuat să pună după acest episod a ajuns, la începutul secolului XX, la Muzeul Brukenthal din Sibiu... După puternicul atac al turcilor din 1493, biserica a fost supraînălţată iar fortificaţiile întărite, turnul central fiind dotat cu metereze şi alte două bastioane fiind adăugate. Zidurile înconjurătoare au fost dublat şi, pe alocuri, chiar triplate, pentru a se asigura o pază mai bună. Au fost săpate şanţuri de apărare, care la nevoie puteau fi umplute cu apă. Se spune că, la Cisnădie, a existat, din secolul al XVI-lea începând, cel mai complex sistem de apărare a unei cetăţi ţărăneşti. Turnul clopotniţă a fost ridicat în 1591, are 59 m înălţime şi era cel mai bun post de observaţie, către toate cele patru zări.
Tot din secolul al XVI-lea datează şi una dintre cele mai valoroase piese din biserica-cetate-muzeu: altarul poliptic, pictat de Vicentius Cibiniensis (acelaşi care picta şi altarul poliptic de la Cetatea de Baltă şi o frescă a bisericii din Ocna Sibiului). Despre acest altar, Daniela Mariş ne spune că el stă închis aproape tot timpul, fiind deschis doar pentru marile sărbători. Pe lângă acest altar, observăm însă, descoperite în timpul restaurărilor şi decapate cu multă grijă, o serie de picturi murale, foarte frumos păstrate, din primele secole de existenţă a bisericii. Trebuie să spunem că saşii au fost, la început, catolici şi, ulterior, au trecut la ritul evanghelic.

Un text de Simona Lazăr și Valentin Țigău

Foto: Simona Lazăr

Articole înrudite

  • Cetatea celor 40 de biserici  

    Piatră peste piatră, mit peste mit. Menembria tracică, Mesimvria coloniștilor greci, Mesembria romanilor și apoi a bizantinilor ori cetatea bulgară medievală Nesebar. Atâtea denumiri pentru un singur petec de pământ, înconjurat din toate părțile de mare și legat de continent doar printr-un istm lat cât să treacă două mașini una pe lângă cealaltă.
    Intrat în patrimoniul UNESCO încă din anul 1983, Nessebar suprinde de la bun început prin două lucruri: unitatea arhitecturală a caselor vechi (“croite” pe linia “Renașterii Bulgare”) și vechile biserici de cărămidă roșie, risipite prin tot locul... I se spune, de altfel, “cetatea celor 40 de biserici”. Nu sunt dacă mai sunt vizibile astăzi chiar 40, dar vreo 20 le-am identificat în plimbările noastre pe acest petec miraculos de pământ. |ntr-un fel, l-am putea asemui cu Sighișoara, zidurile orașului medieval fiind la fel de bine păstrate. Straturile de civilizație suprapuse ca și linia arhitecturală diferită ni-l relevă însă ca pe un univers care nu se poate compara decât, cel mult, cu alte două cetăți-insulă, unite de continent, ca și aceasta, cu un istm subțire, mai sudicele Ahtopol și Sozopol. Este, până la urmă, amprenta unei lumi în care instinctul de conservare juca un rol primordial. |nsă numai Nessebar a fost numit “Perla Mării Negre”.

    Bizanțul regăsit

    Trecem în revistă câteva dintre bisericile-minune care vorbesc despre un timp religios prin excelență. Biserica cu trei altare, a Sfântului Ioan Botezătorul, ridicată după toate probabilitățile în veacul al X-lea, e întrecută în frumusețe, poate, de Biserica |nălțării (a Sfântului Spas – Ispas, în România, n.r.), datând de la începutul secolului XVII, dar care păstrează frescele originale ori de cea a Sfântului Ștefan (secolul XVI), singura cu frescă exterioară. Biserica Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril a fost construită în secolul XIII, la fel ca și Sfânta Parascheva, evindențiindu-se prin zidurile bogat ornamentate cu piese de ceramică în galben sau verde. Fără îndoială, ruinele Catedralei Mitropolitane Sfânta Sofia (secolul IX) sunt cele mai impresionante. Clădirea, în stilul clasic bizantin, a fost una dintre cele mai frumoase, la vremea ei, alături păstrându-se și rămășițele reședinței mitropolitului. Mult mai nouă, Biserica Sfintei Fecioare Maria adăpostește o icoană făcătoare de minuni pictată în secolul XIII și cunoscută drept “Sfânta Maria cea Neagră”. Se spune că a fost adusă aici de la Muntele Athos și doar încă două reprezentări de acest fel mai există în lume.

    Antichități și... antichități

    Nessebarul medieval este un loc turistic prin excelență. Bătând străzile înguste, pavate cu piatră cubică, dinaintea caselor de lemn, cu etajul superior ieșit în afară, întâlnești zeci de magazine de suveniruri. Condimentele și vasele tipic bulgărești, sticluțele cu parfum de trandafir și ilustratele care îți înfățișează cetatea la toate orele ei fac concurență buticurilor cu... antichități. Printre cele mai apreciate de turiștii occidentali – probabil datorită faptului că numai în Bulgaria le mai pot găsi – diferite efecte militare... naziste. Fel de fel de obiecte, de la ranițe și căști, până la busole, lupe sau ceasuri de buzunar... toate cu zvastica desenată vizibil. Nu se știe de unde au apărut, dar stau foarte bine alături de busturi ale lui Stalin, mici statuete ale lui Lenin și... fotografii ale casei Regale a Bulgariei. Pe rafturile anticarilor, istoria s-a împăcat cu sine.

     

    Casa căpitanului

    Este unul dintre locurile care te ispitesc să intri. Kapitanska Srechta. Casa Căpitanului. O clădire veche, în vechiul port, transformată în restaurant. Dacă vrei, poți încerca aici o rețetă tradițională. Chiar și o simplă... mămăligă. “Divenik”.
    Aflu și rețeta: “Ai nevoie de un kg făină de porumb, 3 litri apă, 250 g unt, sare, brânză, paprika. Se pune apa la fiert și se toarnă făina de porumb. Se face o gaură în mijloc cu ajutorul unui sucitor, pentru a grăbi evaporarea lichidului. Când compoziția începe să fiarbă, se amestecă cu sucitorul până când se dezlipește de pe marginile vasului. Se pune totul într-un vas, se acoperă cu brânză rasă, paprika și unt topit”.

    De-a lungul drumurilor pavate cu piatră cubică și care duc, inevitabil, la o biserică, vei întâlni înșirate fel de fel de obiecte tradiționale.

    Alb, verde, roșu. Culorile tradiționale ale bulgarilor pot fi deslușite peste tot. Chiar și în șervetele țesute la război, pe care le poți cumpăra drept suveniruri.

    Catedrala Mitropolitană și Biserica Sfântul Ștefan, două repere importante pentru turistul care dorește să afle ceva mai mult despre Nessebar, cetatea celor 40 de biserici.

    Un text de Simona Lazăr

    Foto: Pixabay

  • Sfinții Apostoli Petru și Pavel, stâlpii bisericii creștine

    Cei 12 apostoli (ucenici sau discipoli ai Domnului nostru Iisus Hristos) au fost: Petre (Simon, Chefa) și Andrei (fii lui Iona din Betsaida), Iacov și Ioan (fii lui Zevedeu), Filip, Bartolomeu, Matei, Toma, Iacov (fiul lui Alfeu), Tadeu (sau Iuda, fratele lui Iacov), Simon Zelotul și Iuda Iscarioteanu. După trădarea și moartea lui Iuda Iscarioteanul a fost primit Matia în rândul apostolilor.

  • Solzii de piatră ai Văcăreștilor

    „Poarta greoaie se deschide și înaintezi prin mari curți pustii, dincolo de zidurile cărora se aud comenzi scurte, pașii apăsați ai trupei și un necontenit urlet prelung în care se amestecă strigatele și râsetele celor cinci sute de întemnițați cari se închid în chiliile lor pentru odihnă, pentru somnul dobitocesc, pentru gîndurile rele și mușcăturile de căință ale nopții.”...Astfel descria, pe la 1916, savantul Nicolae Iorga una dintre cele mai neobișnuite și dramatice construcții eclesiastice ale spațiului ortodox balcanic, Mânăstirea Văcărești. Construcția lăcașului a fost începută în 1716 de domnitorul fanariot, Nicolae Mavrocordat și terminată în septembrie 1724, când biserica mânăstirii a fost târnosită cu hramul Sfânta Treime.

    Nicolae, ctitorul cărturar

    Nicolae Mavrocordat n-a fost un vodă oarecare în istoria }ării Românești. Domnitor din seria cărturarilor la cârmă, el ilustrează o parte bună a epocii fanariote despre care istoria națională nu are prea multe cuvinte de laudă. Descendent, prin mamă, din familia lui Petru Rareș și fiu al altui mare om politic și cărturar, Alexandru Mavrocordat, Nicolae a fost poliglot și scriitor iluminist, admirator al lui Machiavelli de la care a învățat arta guvernării. Într-o lucrare asemănătoare cu faimoasele Învățături ale lui Neagoe Basarab, el descrie profilul ideal al conducătorului țării, exponent al “căii de mijloc”: “Domnul trebuie să-şi cunoască țara şi supuşii. Să cunoască istoria, dar şi problemele curente. Să cunoască meritele şi defectele celor cu care lucrează. În guvernare, să se ferească de inovații, să meargă pe calea bătătorită. Să nu impună dări noi, nici datini noi. Domnul trebuie să aibă relații bune cu țările vecine, să nu promită, iar dacă o face, să se țină de promisiune, să nu se împrumute, să fie econom şi nu risipitor.” Citind cronicile existente în țările române, Nicolae Mavrocordat şi-a propus să aibă o istorie completă, de la origini până în zilele sale, încredințând scrierea ei lui Nicolae Costin, fiul lui Miron Costin, precum şi lui Axinte Uricariul, Radu Popescu şi Nicolae Rosetti. La Văcărești, a funcționat, de altfel, o școală în limba greacă, o tiparniță de sub teascurile căreia au văzut lumina zilei câteva cărți importante și o bibliotecă dintre cele mai mari și mai complete din Europa vremii.

    Mărire și decadență

    Lucrările de construcție au fost continuate de Constantin Mavrocordat, care desăvârșește opera tatălul său, făcând din Mânăstirea Văcărești una dintre cele mai importante edificii ortodoxe din Europa. Cu toate acestea, Revoluția de la 1848 avea să transforme impunătorul lăcaș în penitenciar pentru capii mișcării, zidurile fortificate recomandând-o pentru o destinație nedreaptă. Se știe că, în epocă, lipsa închisorilor de stat conducea și la astfel de rezolvări dar e greu de înțeles și mai ales de acceptat, cum biserica, fie ea și secularizată de Cuza, a admis, după 1864, să piardă lăcașul străjuit de coloane bizantine cu solzi de piatră. Cutremurele și lipsa de interes a autorităților au desăvârșit decăderea mânastirii. Intersant e că Nicolae Iorga, avea, încă de la începutul secolului, premoniția dramei Văcăreștilor, descriind cu amărăciune amestecul de mărire și decadență din interiorul zidurilor fortificate: “În acest cadru de ticăloșie, pedeapsă și nenorocire - totusi curat, orânduit, senin în clădiri, ca o școală de fete - răsare înalta biserică a lui Nicolae Mavrocordat, a cărei fațadă puternică îți cucerește sufletul. Supt triunghiul de piatră de sus, un rând de ocnițe lungărețe, tivit jos cu un brău împletit; zece subțiri coloane închid un luminos pridvor. Niciodată din vremile lui Neagoe Basarab nu s-au cheltuit un astfel de material și atâtea silințe pentru a împodobi o biserică : stâlpii sunt canelați, împodobiți la bază cu flori și încununați sus cu strălucite capitele corintice , alți stălpi corintici împodobesc fațada paraclisului, alții se văd ceva mai departe, în fruntea unui cerdac din clădirea înconjuratoare, ale cărei chilii de pace s-au prefăcut în celule de blestem.”

    Ultimul preot al Văcăreștilor

    În “celulele de blestem” au fost întemnițați zeci de mii de oameni, chiar personalități ale vieții publice și culturale din țară, precum Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Ioan Slavici, Mircea Damian, Corneliu Zelea Codreanu. Liderul legionar se pare că ar fi dat numele organizației pe care a întemeiat-o - „Legiunea Arhanghelul Mihail” - de la icoana Sfantului Arhanghel Mihail, aflată pe ușa din dreapta a altarului bisericii mari. Momentele în care autoritățile au cedat, temporar, autorizând reconstruirea complexului n-au avut un deznodământ fericit. În 1986, Ceaușescu a dărâmat mânăstirea, urmând să ridice, pe locul ei, o sală de sport - o a doua profanare pe care Dumnezeu n-a mai îngșduit-o. Ultimul preot al bisericii Văcărești, Dumitru Argint a avut și el destinul mânăstirii. Îngăduind deținuților să participe la slujbe și ajutându-i, pe unii, prin intermediul spovedaniei, să comunice cu exteriorul, el a fost întemnițat, în 1948 și a executat 9 ani, departe de frumoasa biserică brancovenească scufundată, de atunci, pana azi, în uitarea altor credințe.

  • Mănăstirea “Aladja” – mărturii în stâncă

    Este cea mai celebră dintre mănăstirile rupestre medievale din teritoriul bulgăresc al Dobrogei. Săpată în piatră, pe două nivele, bine conservată, Mănăstirea Aladja reprezintă o provocare pentru cei interesați de complexele monahale rupestre ale ortodoxiei.

  • Coborârea Duhului Sfânt asupra Apostolilor lui Iisus Hristos

    Creştinii ortodocşi şi greco-catolici sărbătoresc astăzi Coborârea Duhului Sfânt asupra Apostolilor lui Iisus Hristos, cunoscută în popor sub denumirea de Rusalii.