-

Giulgiul din Torino - istoria unei relicve creştine intens contestate şi controversate

Mulţi am auzit despre Giulgiul din Torino... poate unii dintre noi am avut şi norocul să îl vedem expus în Catedrala Sfântul Ioan Botezătorul din Torino, unde pare că "şi-a găsit locul" de secole bune.

Giulgiul din Torino reprezintă de fapt, pânza cu care se spune că a fost învelit Mântuitorul după crucificarea sa şi după ce trupul i-a fost depus în mormânt. Datorită importanţei sale majore în rândul obiectelor creştine care au rămas omenirii ca dovadă a trecerii lui Iisus Hristos prin această lume, autenticitatea giulgiului a fost mult analizată şi combătută, stârnind controverse de aproape 2000 de ani încoace.

Despre existenţa giulgiului ne aminteşte chiar textului biblic, care spune că, a treia zi de la moartea lui Iisus Hristos, apostolii Ioan și Petru au intrat în mormânt, dar acesta era gol. Trupul lui Iisus dispăruse, dar giulgiul în care fusese înfășurat era aruncat pe jos și într-un colț, împăturită, se afla pânza cu care chipul Mântuitorului fusese șters de sudoare și sânge.

Pânza, despre care se spune ca i-a servit drept vestmânt Mântuitorului dupa moartea sa, pare cu atât mai autentică cu cât, pe suprafaţa sa există multe pete de sânge considerate a fi ale Mântuitorului, în urma crucificării. Acesta are lungimea de 4,36 m, lățimea de 1,10 m și este alcătuit din fire de in tors manual, iar urzeala este executată tot manual. Pe țesătură apar două amprente: partea din față și cea din spate a unui bărbat neîmbrăcat, biciuit și probabil crucificat. Corpul a fost așezat pe spate, pe jumătatea inferioară a giulgiului, cealaltă jumătate învăluindu-l pe deasupra. Materialul prezintă numeroase găuri, în prezent peticite, locuri care se presupune a fi ars la incendiul din 1532, și mai multe pete de apă de la stingerea flăcărilor.

Când priveşti giulgiul, pe lângă fiorul interior care te cuprinde, privirea este cucerită de petele de sânge rămase impregnate de-a lungul timpului, ca dovadă a unei dureri fără margini. Spărturile mari, cu margini neregulate se înşiruie în perechi simetrice de-a lungul celor două dungi lăsate de împăturirea pânzei pe întreaga ei întindere de aproape 4,5 metri. Se pot observa urme de netăgăduit ale unor vătămări grave. Multe detalii rămân abia bănuite, însă caracteristicile anatomice sunt de o precizie uluitoare, consideră cei care au cercetat ţesătura.

De când a fost descoperită relicva, credincioşii nu încetează să creadă că în această pânză a fost înfăşurat Iisus, Fiu lui Dumnezeu. Pentru ei, Giulgiul din Torino, Sindone cum este numit în italiană, e un mesaj de Paşte.

Dar, pentru a înţelege mai bine valoarea acestei relicve atât de importantă pentru lumea creştină încât doar Sfântul Graal ar putea să-i egaleze faima, vă invităm să facem o scurtă incursiune în istoria sa zbuciumată.

Prima dovadă a existenței giulgiului apare într-una din scrisorile Episcopului din Saragosa, la mijlocul secolului al VII-lea. Proveniența giulgiului nu este pe deplin elucidată. După unele surse istorice, giulgiul ar fi fost dus din Ierusalim, după moartea lui Iisus, regelui Abgar din Edessa (azi: Urfa, Turcia), care l-ar fi ascuns într-un perete al cetății. Sfântul Ioan Damaschinul, în lucrarea sa anti-iconoclastă „Despre icoane”, face o descriere a giulgiului și îl identifică cu acea „imagine de la Edessa”.

În jurul anului 1200, Nicolae Messoritis, la cererea Curții Bizantine și a patriarhului de Constantinopol face un nou inventar la Capela „Sf. Maria”, pune giulgiul, alte relicve și numeroase alte obiecte considerate sfinte într-o lădiță și le transferă pentru mai multă siguranță în Biserica Mănăstirii din Vlaherne, notând: „Giulgiul este din pânză obișnuită de in, miroase încă tare a smirnă”. Cel mai mult au fost atrași de mirajul giulgiului apusenii. Cavalerul Robert de Clari, cronicar al Cruciadei a patra, scria încă din 1203: „deși am vederea slabă, cred că am văzut chipul lui Hristos pe o pânză din Bizanț”.

În 1353, de Charny este însărcinat de regele Ioan al II-lea (cel Bun) să fondeze o biserică în Lirey, Troyes, departamentul Aube. Acolo, în 1357, are loc prima prezentare publică a giulgiului în Europa. Portretele lui Iisus apărute după secolul al VI-lea și raspândite în toata lumea se aseamănă cu chipul imprimat pe giulgiu. Se presupune că un cavaler francez pe nume Geoffroi de Charny l-a prezentat parohului bisericii din Lirey ca fiind giulgiul de înmormântare autentic al lui Iisus Hristos.

După ce biserica din Lirey a expus giulgiul, aceasta a început să atragă o mulţime de pelerini, dar şi o mulţime de bani. Cu toate acestea, mulţi membri proeminenţi ai bisericii au rămas sceptici cu privire la autenticitatea acestuia. În jurul anului 1389, Pierre Nevoiercis, episcop de Troyes, Franţa, a trimis o scrisoare papei Clement al VII-lea în care pretindea că un artist a mărturisit că a falsificat giulgiul. Ca răspuns, Papa a declarat că giulgiul nu este adevărata pânză de înmormântare a lui Hristos, dar a permis continuarea pelerinajelor.

În timpul Războiului de 100 de Ani, în 1418 mai exact, Margaret de Charny, nepoata cavalerului Geoffroi de Charny, a promis că va adăposti artefactul în castelul său, cu promisiunea că după ce conflictul se va termina acesta va fi înapoiat. Insa, in ciuda promisiunilor sale, in anul 1453, Margaret de Charny a vândut giulgiul în schimbul a două castele casei regale de Savoia, care stăpânea asupra unor părţi din Franţa, Italia şi Elveţia modernă. Pentru această tranzacţie, femeia a fost excomunicată.

În 1502, casa lui Savoy a pus giulgiul în capela bisericii din Chambéry, care acum face parte din Franţa. În 1532, în capelă a izbucnit un incendiu. Acesta a topit o parte din argintul vitrinei care proteja giulgiul căzând artefact. Semnele de arsură şi petele de apă sunt vizibile şi astăzi.

În 1578, casa Savoia a mutat giulgiul la Catedrala Sfântul Ioan Botezătorul din Torino, care ulterior a devenit parte din Italia. A rămas acolo de atunci, cu excepţia celui de Al Doilea Război Mondial, când a fost mutat pentru a fi în siguranţă.

În prezent, giulgiul este păzit în continuu cu camere de supraveghere şi se află păstrat într-o cutie din sticlă antiglonţ, pentru a preveni eventualele tentative de furt sau distrugere.

În 1898, cavalerul Secondo Pia a avut ideea de a fotografia „pânza sfântă” pentru publicitate în toata lumea, dar pe negativ în loc de fâșii obișnuite, i-a apărut imaginea unui om în suferință, după descrierea fotografului. Isteria provocată de accesul la giulgiu a determinat municipalitatea din Torino să închidă lada cu relicva. Pentru prudență, giulgiul nu a mai fost expus.

Fotografia facuta de Secondo Pia negativul si pozitivul

În 1931, cardinalul din Torino a încuviințat expunerea pânzelor, nu numai giulgiul, ci și alte fâșii bănuite că ar poseda puteri miraculoase (husa cu care a fost învelit giulgiul). De data aceasta, savanții din diferite domenii au început investigațiile. Când toata lumea credea ca pe pânză „a fost pictat” chipul lui Iisus Hristos, biologii și antropologii constată fantasticul: chipul apărut este al unui om, fiind din sânge, nu din vopsele. În 1946, giulgiul a fost expus din nou în același loc, reluându-se pelerinajul, în ciuda războiului.

Pe de altă parte, cercetătorii au recunoscut în unanimitate că amprenta de sânge de pe giulgiu este de neşters şi firele ţesăturii imaginii se prezintă întunecate numai în partea superficială. O altă caracteristică stranie constă în faptul că pe acelaşi fir textil, fibrele întunecate sunt flancate de fibre rămase albe. Un asemenea fenomen ar fi posibil, a afirmat profesorul Fanti, numai printr-o iradiere legată de câmpurile electrice. Nu întâmplător, diferitele experimente care au încercat să reproducă în laborator Giulgiul cu ajutorul unor basoreliefuri metalice tratate cu o soluţie acidă au fost considerate nesatisfăcătoare pentru că în punctele de contact cu matriţa firele au fost arse sau întunecate în întregime.

În anii '70, Proiectul de Cercetare al giulgiului a ajuns la concluzia că marcajele de pe pânză erau în concordanţă cu un corp răstignit şi că petele erau sânge uman real. În 1988, un grup de oameni de ştiinţă a spus că analiza lor a arătat giulgiul originar între 1260 şi 1390, în timp ce un altul a spus că analiza lor a arătat că este originară între 300 înaintea erei noastre şi 400 era noastră. Lipsa unei certitudini face ca misterul în care este învăluit acest obiect considerat sacru să rămână şi pe mai departe...

Articole înrudite

  • Cetatea celor 40 de biserici  

    Piatră peste piatră, mit peste mit. Menembria tracică, Mesimvria coloniștilor greci, Mesembria romanilor și apoi a bizantinilor ori cetatea bulgară medievală Nesebar. Atâtea denumiri pentru un singur petec de pământ, înconjurat din toate părțile de mare și legat de continent doar printr-un istm lat cât să treacă două mașini una pe lângă cealaltă.
    Intrat în patrimoniul UNESCO încă din anul 1983, Nessebar suprinde de la bun început prin două lucruri: unitatea arhitecturală a caselor vechi (“croite” pe linia “Renașterii Bulgare”) și vechile biserici de cărămidă roșie, risipite prin tot locul... I se spune, de altfel, “cetatea celor 40 de biserici”. Nu sunt dacă mai sunt vizibile astăzi chiar 40, dar vreo 20 le-am identificat în plimbările noastre pe acest petec miraculos de pământ. |ntr-un fel, l-am putea asemui cu Sighișoara, zidurile orașului medieval fiind la fel de bine păstrate. Straturile de civilizație suprapuse ca și linia arhitecturală diferită ni-l relevă însă ca pe un univers care nu se poate compara decât, cel mult, cu alte două cetăți-insulă, unite de continent, ca și aceasta, cu un istm subțire, mai sudicele Ahtopol și Sozopol. Este, până la urmă, amprenta unei lumi în care instinctul de conservare juca un rol primordial. |nsă numai Nessebar a fost numit “Perla Mării Negre”.

    Bizanțul regăsit

    Trecem în revistă câteva dintre bisericile-minune care vorbesc despre un timp religios prin excelență. Biserica cu trei altare, a Sfântului Ioan Botezătorul, ridicată după toate probabilitățile în veacul al X-lea, e întrecută în frumusețe, poate, de Biserica |nălțării (a Sfântului Spas – Ispas, în România, n.r.), datând de la începutul secolului XVII, dar care păstrează frescele originale ori de cea a Sfântului Ștefan (secolul XVI), singura cu frescă exterioară. Biserica Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril a fost construită în secolul XIII, la fel ca și Sfânta Parascheva, evindențiindu-se prin zidurile bogat ornamentate cu piese de ceramică în galben sau verde. Fără îndoială, ruinele Catedralei Mitropolitane Sfânta Sofia (secolul IX) sunt cele mai impresionante. Clădirea, în stilul clasic bizantin, a fost una dintre cele mai frumoase, la vremea ei, alături păstrându-se și rămășițele reședinței mitropolitului. Mult mai nouă, Biserica Sfintei Fecioare Maria adăpostește o icoană făcătoare de minuni pictată în secolul XIII și cunoscută drept “Sfânta Maria cea Neagră”. Se spune că a fost adusă aici de la Muntele Athos și doar încă două reprezentări de acest fel mai există în lume.

    Antichități și... antichități

    Nessebarul medieval este un loc turistic prin excelență. Bătând străzile înguste, pavate cu piatră cubică, dinaintea caselor de lemn, cu etajul superior ieșit în afară, întâlnești zeci de magazine de suveniruri. Condimentele și vasele tipic bulgărești, sticluțele cu parfum de trandafir și ilustratele care îți înfățișează cetatea la toate orele ei fac concurență buticurilor cu... antichități. Printre cele mai apreciate de turiștii occidentali – probabil datorită faptului că numai în Bulgaria le mai pot găsi – diferite efecte militare... naziste. Fel de fel de obiecte, de la ranițe și căști, până la busole, lupe sau ceasuri de buzunar... toate cu zvastica desenată vizibil. Nu se știe de unde au apărut, dar stau foarte bine alături de busturi ale lui Stalin, mici statuete ale lui Lenin și... fotografii ale casei Regale a Bulgariei. Pe rafturile anticarilor, istoria s-a împăcat cu sine.

     

    Casa căpitanului

    Este unul dintre locurile care te ispitesc să intri. Kapitanska Srechta. Casa Căpitanului. O clădire veche, în vechiul port, transformată în restaurant. Dacă vrei, poți încerca aici o rețetă tradițională. Chiar și o simplă... mămăligă. “Divenik”.
    Aflu și rețeta: “Ai nevoie de un kg făină de porumb, 3 litri apă, 250 g unt, sare, brânză, paprika. Se pune apa la fiert și se toarnă făina de porumb. Se face o gaură în mijloc cu ajutorul unui sucitor, pentru a grăbi evaporarea lichidului. Când compoziția începe să fiarbă, se amestecă cu sucitorul până când se dezlipește de pe marginile vasului. Se pune totul într-un vas, se acoperă cu brânză rasă, paprika și unt topit”.

    De-a lungul drumurilor pavate cu piatră cubică și care duc, inevitabil, la o biserică, vei întâlni înșirate fel de fel de obiecte tradiționale.

    Alb, verde, roșu. Culorile tradiționale ale bulgarilor pot fi deslușite peste tot. Chiar și în șervetele țesute la război, pe care le poți cumpăra drept suveniruri.

    Catedrala Mitropolitană și Biserica Sfântul Ștefan, două repere importante pentru turistul care dorește să afle ceva mai mult despre Nessebar, cetatea celor 40 de biserici.

    Un text de Simona Lazăr

    Foto: Pixabay

  • Sfinții Apostoli Petru și Pavel, stâlpii bisericii creștine

    Cei 12 apostoli (ucenici sau discipoli ai Domnului nostru Iisus Hristos) au fost: Petre (Simon, Chefa) și Andrei (fii lui Iona din Betsaida), Iacov și Ioan (fii lui Zevedeu), Filip, Bartolomeu, Matei, Toma, Iacov (fiul lui Alfeu), Tadeu (sau Iuda, fratele lui Iacov), Simon Zelotul și Iuda Iscarioteanu. După trădarea și moartea lui Iuda Iscarioteanul a fost primit Matia în rândul apostolilor.

  • Solzii de piatră ai Văcăreștilor

    „Poarta greoaie se deschide și înaintezi prin mari curți pustii, dincolo de zidurile cărora se aud comenzi scurte, pașii apăsați ai trupei și un necontenit urlet prelung în care se amestecă strigatele și râsetele celor cinci sute de întemnițați cari se închid în chiliile lor pentru odihnă, pentru somnul dobitocesc, pentru gîndurile rele și mușcăturile de căință ale nopții.”...Astfel descria, pe la 1916, savantul Nicolae Iorga una dintre cele mai neobișnuite și dramatice construcții eclesiastice ale spațiului ortodox balcanic, Mânăstirea Văcărești. Construcția lăcașului a fost începută în 1716 de domnitorul fanariot, Nicolae Mavrocordat și terminată în septembrie 1724, când biserica mânăstirii a fost târnosită cu hramul Sfânta Treime.

    Nicolae, ctitorul cărturar

    Nicolae Mavrocordat n-a fost un vodă oarecare în istoria }ării Românești. Domnitor din seria cărturarilor la cârmă, el ilustrează o parte bună a epocii fanariote despre care istoria națională nu are prea multe cuvinte de laudă. Descendent, prin mamă, din familia lui Petru Rareș și fiu al altui mare om politic și cărturar, Alexandru Mavrocordat, Nicolae a fost poliglot și scriitor iluminist, admirator al lui Machiavelli de la care a învățat arta guvernării. Într-o lucrare asemănătoare cu faimoasele Învățături ale lui Neagoe Basarab, el descrie profilul ideal al conducătorului țării, exponent al “căii de mijloc”: “Domnul trebuie să-şi cunoască țara şi supuşii. Să cunoască istoria, dar şi problemele curente. Să cunoască meritele şi defectele celor cu care lucrează. În guvernare, să se ferească de inovații, să meargă pe calea bătătorită. Să nu impună dări noi, nici datini noi. Domnul trebuie să aibă relații bune cu țările vecine, să nu promită, iar dacă o face, să se țină de promisiune, să nu se împrumute, să fie econom şi nu risipitor.” Citind cronicile existente în țările române, Nicolae Mavrocordat şi-a propus să aibă o istorie completă, de la origini până în zilele sale, încredințând scrierea ei lui Nicolae Costin, fiul lui Miron Costin, precum şi lui Axinte Uricariul, Radu Popescu şi Nicolae Rosetti. La Văcărești, a funcționat, de altfel, o școală în limba greacă, o tiparniță de sub teascurile căreia au văzut lumina zilei câteva cărți importante și o bibliotecă dintre cele mai mari și mai complete din Europa vremii.

    Mărire și decadență

    Lucrările de construcție au fost continuate de Constantin Mavrocordat, care desăvârșește opera tatălul său, făcând din Mânăstirea Văcărești una dintre cele mai importante edificii ortodoxe din Europa. Cu toate acestea, Revoluția de la 1848 avea să transforme impunătorul lăcaș în penitenciar pentru capii mișcării, zidurile fortificate recomandând-o pentru o destinație nedreaptă. Se știe că, în epocă, lipsa închisorilor de stat conducea și la astfel de rezolvări dar e greu de înțeles și mai ales de acceptat, cum biserica, fie ea și secularizată de Cuza, a admis, după 1864, să piardă lăcașul străjuit de coloane bizantine cu solzi de piatră. Cutremurele și lipsa de interes a autorităților au desăvârșit decăderea mânastirii. Intersant e că Nicolae Iorga, avea, încă de la începutul secolului, premoniția dramei Văcăreștilor, descriind cu amărăciune amestecul de mărire și decadență din interiorul zidurilor fortificate: “În acest cadru de ticăloșie, pedeapsă și nenorocire - totusi curat, orânduit, senin în clădiri, ca o școală de fete - răsare înalta biserică a lui Nicolae Mavrocordat, a cărei fațadă puternică îți cucerește sufletul. Supt triunghiul de piatră de sus, un rând de ocnițe lungărețe, tivit jos cu un brău împletit; zece subțiri coloane închid un luminos pridvor. Niciodată din vremile lui Neagoe Basarab nu s-au cheltuit un astfel de material și atâtea silințe pentru a împodobi o biserică : stâlpii sunt canelați, împodobiți la bază cu flori și încununați sus cu strălucite capitele corintice , alți stălpi corintici împodobesc fațada paraclisului, alții se văd ceva mai departe, în fruntea unui cerdac din clădirea înconjuratoare, ale cărei chilii de pace s-au prefăcut în celule de blestem.”

    Ultimul preot al Văcăreștilor

    În “celulele de blestem” au fost întemnițați zeci de mii de oameni, chiar personalități ale vieții publice și culturale din țară, precum Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Ioan Slavici, Mircea Damian, Corneliu Zelea Codreanu. Liderul legionar se pare că ar fi dat numele organizației pe care a întemeiat-o - „Legiunea Arhanghelul Mihail” - de la icoana Sfantului Arhanghel Mihail, aflată pe ușa din dreapta a altarului bisericii mari. Momentele în care autoritățile au cedat, temporar, autorizând reconstruirea complexului n-au avut un deznodământ fericit. În 1986, Ceaușescu a dărâmat mânăstirea, urmând să ridice, pe locul ei, o sală de sport - o a doua profanare pe care Dumnezeu n-a mai îngșduit-o. Ultimul preot al bisericii Văcărești, Dumitru Argint a avut și el destinul mânăstirii. Îngăduind deținuților să participe la slujbe și ajutându-i, pe unii, prin intermediul spovedaniei, să comunice cu exteriorul, el a fost întemnițat, în 1948 și a executat 9 ani, departe de frumoasa biserică brancovenească scufundată, de atunci, pana azi, în uitarea altor credințe.

  • Mănăstirea “Aladja” – mărturii în stâncă

    Este cea mai celebră dintre mănăstirile rupestre medievale din teritoriul bulgăresc al Dobrogei. Săpată în piatră, pe două nivele, bine conservată, Mănăstirea Aladja reprezintă o provocare pentru cei interesați de complexele monahale rupestre ale ortodoxiei.

  • Coborârea Duhului Sfânt asupra Apostolilor lui Iisus Hristos

    Creştinii ortodocşi şi greco-catolici sărbătoresc astăzi Coborârea Duhului Sfânt asupra Apostolilor lui Iisus Hristos, cunoscută în popor sub denumirea de Rusalii.