-

Lacul de forma României și poveștile sale terifiante din adâncuri

Lacul glaciar Iezer, aflat în Munţii Şureanu, la 1.840 de metri altitudine este o întindere de apă plină de mister, despre care se mai spun și astazi multe povești înfricoșătoare.

Ascuns într-o zonă împădurită „lacul fără fund”, cum mai este numit, îți încântă privirea cu peisaje de vis, fiind considerat unul dintre cele mai frumoase lacuri glaciare din România. O altă caracteristică ce face ca acest lac să fie unul cu totul special este forma sa, care are aspectul hărţii ţării noastre.

Iezeul are o adâncime de 8 metri, o lungime de 94 de metri și o lățime de 91 m, însă limpezimea apei creează iluzia optică a adâncimii mici. În realitate, însă, apa este adâncă încă de la mal, extrem de rece și poate cauza crampe musculare chiar în timpul verii.

În bătaia soarelui, luciul verzui – turcoaz al lacului oferă imagini de o splendoare rar întâlnită în Carpaţi. Chiar și atunci când suflă vântul, apa lacului rămâne calmă, încrețindu-se ușor ca un mare cearșaf verzui. Cu toate acestea, turiștii care vin să vadă această minunăție a naturii nu se pot bucura de o baie în apele turcoaz ale lacului. Nici localnicii sau ciobanii care își pasc oile în zonă nu îndrăznesc să intre în apele "liniștite " ale Iezerului.

Cauza pentru care scăldatul este interzis, spun specialiștii, este efectul pe care îl are apa foarte rece asupra corpului uman. Fiind un lac glaciar, apa este extrem de rece în orice anotimp, chiar şi după zile întregi de căldură. După câteva minute de îmbăiat în apa respectivă, corpul devine greoi, mişcările încete şi apare senzaţia că eşti tras în jos de o forţă necunoscută. Astfel şi-au găsit sfârşitul mai multe persoane care au avut curajul să se scalde în iezer. Pe marginea apei se află şi o cruce care stă dovadă tragediilor ce au avut loc aici.

Decenii de-a rândul, țăranii au găsit propria lor explicație cu privire la faptul că cei care aleg să intre în apele reci ale Iezerului nu mai ies niciodată de acolo. Astfel, a luat naștere o legendă, potrivit căreia pe fundul lacului s-ar afla un balaur care te trage la fund. „Că o fi aşa sau nu, n-avem chef să aflăm pe pielea noastră”, spune un cioban care ajunge des cu oile în apropierea Iezerului.

O altă poveste de demult vobește despre "nunta de pe fundul Iezerului".

Alexa Todorii din Deseşti avea pe la 1930, 87 de ani. Şi zicea atunci că ştie povestea Iezerului de la baba Agripa, care se stinsese din viaţă la vârsta de 115 ani.

Demult de tot, după îndelungi căutări, un fecior "ca bradul" de pe Mara şi-a găsit jumătatea vieţii sale dincolo de munte, în Săpânţa. Înstărit fiind, ai lui au dat veste peste sate şi-au invitat multă lume la nunta tânărului. Era în Chijlegi (după sărbătorile de iarnă, când sunt dezlegate căsătoriile). În zorii zilei nunţii au înstrutat maiestuos caii şi au gătat săniile cu cergi alese, ca pentru o calătorie solemnă la mireasă. Fiindcă acolo, în satul ei, se cădea să aibă loc cununia religioasă. Într-o veselie generală, au pornit din ocolul plin de mese încărcate cu bunatăţi care mai de care, cu călăreţii în frunte şi pe de laturi, înainte de prânzul cel mare. Şi au luat dealul în piept, pe scurtătură, pentru a nu ocoli pe drumul ţării, tocmai pe la Sighet. După vreo două ceasuri de mers pe la Cornu Tisei, au ajuns în vârful Pietrei. Mai departe, pe marginea Iezerului, ţinând-o tot înainte, peste încă două ore s-au aflat în hotarul Săpântei. De-acolo până-n sat, lunecând întruna la vale, nu le-a luat mai mult de-un ceas.
Ca-n toate satele Maramureşului, şi nunta aceea s-a petrecut într-un ritual fără cusur. Toată lumea s-a simţit minunat, săpânţeni şi deseşteni laolaltă; au închinat, au horit şi au jucat întreaga noapte. S-au cunoscut şi au legat prietenii. Iar în mijlocul tuturora, mirii au fost cei mai fericiţi oameni de pe pământ...

A doua zi au luat mireasa, i-au încărcat zestrea în trei sănii şi s-au încolonat pentru întoarcere. Tot peste munte. S-a despărţit greu fata de familie şi de sat, când lăcrimând, când râzând. Şi câteva ceasuri bune, în acordurile muzicii, nuntaşii au mai continuat să horeasca şi să tropotească în bătătură şi-n uliţi. Abia după-amiază, în sfârşit, au dat bice cailor. Mirii în prima sanie. Călăreţii, ca la venire, înainte şi pe de laturi. Cu caii îmbătaţi, însă. Ceteraşii - într-o sanie pe la mijloc, pentru a putea fi auziţi de tot alaiul. Şi executau melodie după melodie, întocmai ca-n timpul nopţii, la nuntă. Bărbătescu', sârba, baraboiu', coasa, periniţa, ardeleanca, învârtita. Cântece de petrecere. Jocu' miresei. Pentru a învinge mai uşor frigul şi a li se părea mai scurtă calea spre casă.

De-acum, caii ştiau singuri drumul şi nu se abateau din urma adâncă, îngheţată. Au ieşit cu săniile pe Iezer cam după ujină. Se-nvăluia, e drept, ziua cu noaptea, dar în depărtare mai putea fi distins vârful Pietrei. Şi chiar Frăsineiul. Aşa că au ţinut-o într-acolo. Tot pe urma tăiată la venire. Cum-necum, însă, de la o vreme săniile, cu urmă cu tot, au cotit brusc înspre mijlocul Iezerului. Fără ca vreunul din nuntaşi să bage de seamă că au lăsat reperele muntelui undeva în dreapta lor. Hăt mult!... Şi se mai spune că, pe întinderea necuprinsă - locul fiind ca "oglinda" - petrecăreţii s-au ridicat chiar în sănii şi au început să tropotească înfundat. O femeie tânără, cu gâtul înalt şi subţire, acoperit de zgărzi grele de coral, în cămaşa albă, cu mijlocul strâns într-o pereche de poale largi, negre, juca singură sub cetera-ntâi, învăluindu-i pe toţi cu priviri aţâţătoare. Şi în această înveselire nemaipomenită, sania din frunte a ajuns pe buza ochiului de apă fără fund şi s-a tot dus în adâncuri. Alunecând, următoarea s-a luat după ea. Cu muzică şi miri, cai şi călăreţi, sănii şi oameni - întreaga nuntă a fost înghiţită de ochiul Iezerului, fără ca nimeni să-i audă, ori să-i vadă. Decât Cel de Sus...

 

Articole înrudite