55 de secunde de groază… Cutremurul din 4 martie 1977

În acea noapte cu lună plină a începutului de primavară, parcă nimic nu prevestea urgia care urma să se abată asupra României... La ora 21.22 liniștea acelei nopți avea să fie spulberată ireversibil de seismul cu magnitudinea de 7,2 grade pe scara Richter.

Epicentrul cutremurului cu caracter multișoc a fost localizat în Munții Vrancei, zona Andreiașu de Jos (45,77 grade latitudine nordică, 26,76 grade longitudine estică), adâncimea focarului fiind de 93 km. Mișcarea seismică a fost resimțită puternic în Romania, mai violent în Oltenia și Muntenia, dar și în sudul Moldovei. Cutremurul a fost resimțit și în țările vecine (Serbia, Bulgaria, Ungaria) dar și în alte țări din centrul și sudul Europei, precum și în Rusia, până la nord de St. Petersburg; în Bulgaria s-au înregistrat pagube materiale și peste 100 de victime.

Bilanțul final a fost îngrozitor: în urma seismului au murit 1570 de oameni, iar alte peste 11000 de persoane au fost rănite. Pagubele materiale provocate atât de prăbușirea clădirilor, cât și de incendiile și exploziile de gaze care au urmat au fost imense.
Dincolo de cifre și bilanțuri, a rămas vie în sufletul supraviețuitorilor amintirea dureroasă, teroarea, marcată de neputința și disperarea oamenilor în fața dezastrului provocat de cutremur. Ca o tristă amintire a clipelor de coșmar de atunci stau mărturiile celor ce au trăit cutremurul și urmările lui la intensitate maximă.

Directorul ştiinţific al INFP, Mircea Radulian, povesteşte că în 1977, când s-a produs cutremurul, era în zona Operei, la subsolul restaurantului Hanul Berarilor, cu un grup de colegi studenţi în anul II la Fizică.

"În prima parte nu am realizat că este cutremur, când a venit unda mai puternică am realizat că este cutremur, am încercat să ies, dar eram printre ultimii din grup. Nu pot să uit că în momentul în care am ieşit în curtea restaurantului, deşi era târziu şi se terminase mişcarea seismică, am văzut nişte plopi mari la o distanţă de vreo 50 de metri care încă se balansau dintr-o parte în alta, şi nu era efectul berii. Era un lucru impresionant să vezi aşa ceva în urma unei micşări seismice. Stăteam vizavi de Scala, acolo era dezastru, nici nu puteam să-mi imaginez că se întâmplă aşa ceva", îşi aminteşte Mircea Radulian ziua cutremurului care avea să rămână în conştiinţa românilor.
Radulian spune că atunci nu ştia că peste câţiva ani va lucra la Institutul Naţional pentru Fizica Pământului, dar ce s-a întâmplat atunci l-a determinat să continue cercetarea pe cutremure.

"Pot spune cu certitudine că faptul că s-a produs acest cutremur foarte neplăcut pentru toată lumea a fost, pentru mine şi un grup de studenţi foarte buni la învăţătură, un element destul de important care ne-a făcut să ne decidem să continuăm în cercetare pe fizica pământului, pe cutremure, practic. A fost un element important pentru noi în alegerea meseriei", susţine Mircea Radulian.
Directorul de la INFP mai spune că în 1977 în ţară existau doar şapte-opt staţii seismice, care înregistrau izolat. Un sistem de înregistrare a cutremurelor nu exista, fiind luată înregistrarea de la faţa locului şi analizată. În aceste situaţii, nici şeful statului nu ar fi putut fi anunţat înainte de producerea cutremurului.

Alarmarea ar putea ajuta să fie oprite procese periculoase, automat să se declanşeze un sistem de blocare a gazelor, a trenurilor, a unor procese periculoase, însă pentru aceasta ar trebui o strategie şi anumite procedee, deoarece nu pot fi oprite instantaneu, pentru că sunt anumite riscuri.
Acum, spune Mircea Radulian, de la prima mişcare se poate şti că peste 20 de secunde urmează un cutremur mai puternic, care va produce pagube. Mai mult, când se produce un cutremur, informaţia se transmite la Bucureşti de la prima mişcare înregistrată la staţiile din Vrancea.

"Prima mişcare se simte mai mult pe verticală şi nu este atât de puternică, în schimb unda a doua se simte mai puternic şi este cea care produce cele mai multe pagube. Nu contează magnitudinea, contează locul de data asta - Vrancea, unda B, care vine prima, ar ajunge cam după 20 şi ceva de secunde în Bucureşti. Unda F, a doua undă puternică, va ajunge peste alte 20 de secunde", explică Radulian.

“Îmi era şi frică să merg acasă. Nu am putut să dau telefon pentru că nimic nu funcţiona. Când am plecat nu am putut să ies pe Ana Ipătescu, am venit pe Dorobanţi, eram cu maşina şi am vrut să ies în bulevard pe la Lahovari. Nu am putut pentru că erau deja miliatari, lucrau. Erau clădiri dărâmate şi am venit pe la Maria Rosetti. Nici pe aici nu am putut pentru că şi aici era căzut blocul Scala. Şi abia am ajuns la Inter şi, de emoţii ce aveam, nu am văzut că şi Dunărea era căzută. Am ajuns acasă tremurând. Clădirea mea cu 10 etaje de la Polivalentă nu avea nimic, dar toată lumea din blocuri fugise în Parcul Tineretului. Când am intrat în casă, în sufragerie televizorul era dus, s-au spart nişte vitrine şi în bucătărie oala cu mâncare se împrăştiase pe jos", povesteşte un bărbat de 76 de ani, martor supravietuitor al dezastrului din martie 1977.

Medicul Fălticeni Popescu era de gardă la Spitalul de Urgenţă Floreasca în seara de 4 martie 1977 şi chiar şi după 35 de ani îşi aminteşte pas cu pas acea gardă.

“A fost un coşmar pe care nu aş vrea să-l mai trăiesc sau să-l mai trăiască cineva vreodată. La Urgenţe erau cinci medici de gardă şi două săli în care se opera: un ulcer perforat la un tânăr şi o hernie omblicală la o femeie. Eu eram în sala în care pregăteam femeia şi, când am introdus acul în coloană pentru anestezie, a început să se zguduie clădirea. Am realizat imediat că e cutremur. Lumina s-a stins, au început să se spargă geamuri, s-a auzit un vuiet îngrozitor şi se simţea un praf puternic de cărămidă roşie. Am ajuns sub tocul uşii, unde erau şi ceilalţi doi medici cu care operam. Era o tensiune extraordinară, clădirea se mişca şi zgomotul era infernal“, povesteşte, după 35 de ani de la dezastru, medicul stabilit în Statele Unite.
Fălticeni Popescu spune că, atunci când s-a terminat cutremurul, a încercat să se întoarcă pe întuneric la pacienta abandonată pe masa de operaţie, lucru imposibil deoarece în podea se făcuse o gaură prin care credea că vede ceva de la etajul inferior.
“Nu ştiam ce văd prin gaura aceea, dar de fapt vedeam bucătăria care era cu trei etaje mai jos“, a declarat medicul, precizând că adevăratul coşmar a început abia după ce a părăsit sala de operaţie.

Amploarea catastrofei a fost consemnată de mass-media acelei vremi, în limitele “cenzurii” impuse de regimul comunist. Cele câteva înregistrări audio și video ale radioului și ale televiziunii publice care au rămas, au menirea de a ne transpune, peste decenii, în coșmarul acelei nopți de 4 martie 1977.Imediat după dezastru, emisia televiziunii, precum și a celor trei canale ale radioului au fost întrerupte. Întreruperea acestora nu avut drept cauză principală pagubele materiale, ci decizia de a informa oamenii despre gravitatea celor întâmplate, în lipsa comandantului suprem Nicolae Ceaușescu, care, în ziua de 4 martie 1977 nu se afla în țară.

Românii aveau dreptul să fie informaţi, dezastrul era prea mare ca să nu fie făcut public. Însă, decizia asupra felului în care să fie redactată și formulată informaţia cu pricina era mult prea importantă și nu putea fi asumată decât de șeful statului. În aşteptarea comunicatului de presa aprobat de Nicole Ceaușescu, mediile electronice româneşti au preferat să tacă. La ora 23, Radioul a difuzat câteva măsuri dintr-un cântec interpretat de Aurelian Andreescu. Melodia a fost întreruptă brusc. O oră mai târziu, Teodor Voinea (Teodor Redlow) a citit comunicatul. Era redactat în termeni clari, sobri. Fără stridenţe propagandistice.

"Cutremurul – se spunea în comunicat – produsese mari pagube materiale şi victime omeneşti.” Ordinea aceasta are semnificaţia ei. Întâi pagubele materiale şi apoi oamenii. A fost, poate, singurul moment de relativă decenţă şi de sobrietate. Mai apoi, tot ceea ce s-a difuzat la Radio şi la Televiziune avea în prim-plan implicarea soților Ceauşescu. Ei erau marii eroi. Ei erau salvatorii.

Realitatea dezastrului din țară a fost prezentată obiectiv de postul de Radio Romania Liberă, devenit singurul post de radio în limba română al acelui moment care reușea, în absența cenzurii comuniste, să redea, în orele şi zilele tragice de după marele seism o imagine reală asupra urmărilor dezastrului.