-

Ce a mâncat Eminescu la Blaj?

Blajul l-am vazut de cateva ori, dar numai iarna, sub zapezi subtiri si-nvaluit intr-o oboseala blanda, de batran care-si asteapta copiii sa se intoarca "acasa". De-aceea – imi zic – n-o sa patrund pe deplin intelesurile eminesciene ale Blajului, pana nu voi zabovi pe strazile lui intr-o vara patriarhala.

Dar pana atunci, mi-am propus un exercitiu de imaginatie.

Anul 1866, vara, cand Eminescu decide sa ajunga pentru un scurt popas (de scolar, zice Calinescu) la Blaj, smulgandu-se din acribia cernauteana a lui Aaron Pumnul. Eminescu, adolescentul, fara prea multi arginti in buzunar, asteapta – asa cum i se va intampla adesea in viata – sa-i vina niste bani de undeva, ca sa poata pleca mai departe; de data aceasta suma ceruta urmand sa-i fie trimisa de caminarul Eminovici, taica-su.

Si-l mai vad cu ochii mintii pe Eminescu batand strazile cu piciorul, in cautarea urmelor lui Avram Iancu, ajungand pe Campia Libertatii si punand urechea la pamant, ca sa auda pasii multimii care se strange. Si mi-l mai imaginez in lungile-i discutii cu scolarii vremii, care-l admirau pentru eruditia ce incepea sa se arate deja, dar mai ales il admirau pentru aura lui de tanar poet publicat in "Familia" lui Iosif Vulcan.

Ma intreb insa si ce va fi mancat in zilele acelea Eminescu, la Blaj. Se facea pe atunci, mai rar se face azi, o supa de mei – pe care stramosii blajenilor, dacii si apoi daco-romanii, obisnuiau sa-l cultive, facand din el si terciuri, si un fel de pita, dar si aceasta supa in care gospodinele de azi pun, pe langa radacinoase, ceapa si boia, meiul cel din numele mancarii si-o lingura de chimen (deh, influenta austro-ungara!).

Mi-l mai imaginez mancand carne de gasca sau de pui cu sos dulce si-apoi dand iama in prajiturelele facute de maicuta vrednica a vreunui coleg, caci tare se mai pricep ardelencele (blajencele, mai abitir!) pana-n ziua de azi sa gateasca scofeturi "ca la Vieana", "dominouri" si "capricii", "painea episcopului" si "porlos" cu miere si alte cate si mai cate, despre care insa "Eminescul" nu ne-a lasat nici un semn scris.

Un text de Simona Lazăr