-

Fotografiile lui Eminescu. Ce știm despre ele?

O fotografie făcută în grabă la Praga avea să devină peste ani emblema lui Mihai Eminescu. Cel mai cunoscut portret al său a fost realizat în anul 1869, la un atelier foto din Piaţa Sf. Wenceslas.

Şi chiar dacă preferinţa pentru o imagine sau alta a poetului a cunoscut vârfuri sau scăderi de formă în funcţie de epocă, acest portret realizat atunci când Eminescu avea 19 ani, a reuşit să-şi impună supremaţia.

Aşa îl cunoaştem noi pe Eminescu, aceasta era fotografia din cărţile de Limba Română:profil aproape sculptural, frunte înaltă, păr pe spate, papion.

Totuşi, ce alte fotografii ale lui Eminescu mai există? Şi cine le-a realizat? Un lucru e sigur:ocaziile în care poetul s-a lăsat fotografiat au fost rare;foarte rare.Iată povestea celor patru portrete ale lui Mihai Eminescu, redata de historia.ro.

Portretul care a fost considerat o bună perioadă de timp imaginea reprezentativă a poetului îi aparţine lui Franz Duschek, un fotograf ceh care-şi avea studioul pe Str. Franklin din Bucureşti.

Fotografia a fost realizată în perioada 1880-1883, atunci când Eminescu avea în jur de 30-33 de ani, şi a fost publicată de Titu Maiorescu într-un medalion cu portretele membrilor asociaţiei culturale Junimea;acesta e şi motivul pentru care poetul a ajuns în atelierul lui Duschek.

Portretul a fost folosit ulterior în volumul princeps intitulat Poesii, dar şi în revista „Familia”, la moartea lui Eminescu, în 1889.

Iată ce se scria la începutul secolului XX despre această imagine:„Portretul cel mai vrednic de nemuritorul nume al luǐ Eminescu rămîne fotografia din tabloul «Junimei».

Ea datează din epoca maturităţiǐ poetului cînd personalitatea sa extraordinară ajunsese a se manifesta în toată strălucirea şi toată vigoarea eǐ:şi’n literatură, şi’n viaţa publică. Ea ne arată imaginea poetului din vremea în care el a fost, pe cît soarta şi mediul l’aǔ iertat să fie, maǐ mult ca orǐ’cînd al săǔ propriǔ, orǐ maǐ bine zis – al geniului săǔ.

De aceea este şi portretul cel mai indicat a decora casele cărturarilor noştri, museele noastre, toate aşesămintele noastre culturale;a înfăţişa străinilor pe cel mai de seamă poet şi cugetător al Romînilor;a inspira pe artiştiǐ viitorului carǐ vor prinde în culorǐ şi carǐ vor săpa ’n marmură, orǐ vor turna în bronz pentru veciǐ vecilor, chipul cel mai adevărat al scriitoruluǐ nostru celuǐ mai desăvîrşit! […] Aceasta-ǐ cea mai bună şi cea mai credincioasă icoană a luǐ Eminescu.“

Ca fotograf al Curţii, Franz Duschek era apreciat de clientela aristocrată a epocii. Cunoscut în rândurile protipendadei bucureştene, îşi anunţase cu emfază deschiderea studioului în care îl va fotografia mai târziu pe Eminescu:

„Îmi permit a face onorabilul public atent că posiţiunea favorabilă a actualului meu atelier ’mi permite de aci înainte a effectua în modul cel mai bun recepţiuni fotografice, în toate zilele, în orice timp, senin sau nouros, şi, prin urmare, sînt în plăcuta posiţiune a assigura că voi putea satisface orice justă acceptare a unor public ce-mi va visita atelierul“.

Probabil că onorariul pretins de fotograf era destul de mare, de vreme ce Slavici şi Eminescu au fost nevoiţi să ceară ajutor financiar de la Negruzzi pentru a se putea fotografia:„Eu şi Eminescu ar trebui să ne «posăm» şi pentru ca să ne «posăm» ar trebui să avem bani, iară ca să avem bani ar trebui să ne trimiteţi D-voastre din Iaşi. Lucrul e pe cât se poate de lămurit:bani şi iară bani“.

Se pare că, în final, cel care l-a însoţit pe Eminescu în atelierul lui Duschek a fost chiar Titu Maiorescu. „Cu Eminescu am să mă duc eu mîine la fotograf, mai înainte însă la bărbier să se radă. La Bohème Roumaine“, scria el într-o scrisoare către Negruzzi“.

Cu siguranţă că Titu Maiorescu cunoştea buna reputaţie a lui Duschek, de vreme ce a ales ca fotografiile pentru tabloul Junimii să fie făcute acolo. Pesemne că şi lui Eminescu i-a plăcut acest portret, având în vedere că i-a dăruit Veronicăi Micle un exemplar.

Fotografia care a intrat în istorie este însă cea realizată la Praga, în 1869;autor e un alt fotograf ceh, Jan Tomáš, cunoscut de către personalităţile culturale ale momentului. N-avea cum să bănuiască Tomáš că fotografia realizată de el va reprezenta mai târziu portretul oficial al scriitorului; nu ni-l putem închipui astăzi pe Eminescu altfel decât în fotografia lui Jan Tomáš din Praga. Dintre autorii care s-au aplecat asupra pozei, unii cred că i-a fost necesară lui Eminescu pentru dosarul de înscriere la Universitatea Carolină.

Totuşi, Henriette (Harieta) Eminescu menţionează într-o scrisoare adresată Corneliei Emilian că fratele ei s-a fotografiat pentru „hatârul“ Veronicai Micle. În epocă, întâia fotografie a lui Mihai Eminescu n-a fost percepută ca imagine absolută, ci a fost văzută ca o fotografie reuşită de tinereţe:

„Portretul, despre care vorbim şi pe care l’am văsut într’o escelentă reproducere (după original) la d. A. C. Cuza, ne dă impresiunea unui frumos tînăr, care dacă nu aduce prea mult cu poetul de maǐ tîrziǔ arată desluşit caracterele fisionomice ale acestuia.

Ras la mustăţi şi cu părul mare – reminiscenţe ale vieţii de actor – Eminescu ni se înfăţişează deja cu figura-ǐ distinsă:cu capu-i cesarian remarcabil, cu faţa de un oval clasic, cu fruntea largă, netedă, nobilă, cu ochii luminoşi, visători, cuminţi, cu gura expresivă, cu toate trăsăturile feţiǐ ca eşite din inspiraţia unui mare artist al armonieǐ plastice“.

A treia fotografie a lui Eminescu este realizată la Iaşi, prin anii 1884 1885, în atelierul lui Nestor Heck. Împrejurările în care a avut loc vizita la atelierul lui Heck şi fotografierea sunt relatate de unul dintre prietenii poetului, A. C. Cuza:

„În sfârşit, într-o zi, vara, profitând de bunele dispoziţii, l-am luat de pe terasa hotelului Traian din Iaşi pe Eminescu, împreună cu Wilhelm Humpel şi cu Petru V. Grigoriu, şi aşa, îmbrăcat în costumul său alb de vară, cum era, ne-am dus cu toţii la atelierul de fotografie Nestor Heck, strada Lăpuşneanu, nr. 42 unde a consimţit a se fotografia, însă numai în grup, alăturea de noi, ne-am aşezat împreună.

După indicaţiile noastre însă, fotograful l-a scos numai pe dânsul, ceea ce nu puţin l-a supărat mai apoi, văzându-se amăgit ca un copil“.

Ultima fotografie a poetului este cea realizată prin anii 1887-1888 de către fotograful Jean Bieling din Botoşani. În primii ani de după moartea poetului, aceasta a fost poza care convenea imaginarului unei epoci în care Eminescu era considerat filosoful pesimist, nebun, care a sfârşit în mizerie.

Prin urmare, portretul a fost publicat pe coperta primelor ediţii Şaragaşi pe cărţi poştale, însă, la scurt timp, a fost respins de contemporaneitate. După numai 15 ani de la moartea lui Eminescu, deja se afirma că ultima fotografie„este înfăţişarea unui om de rînd, istovit, sdrobit, pierdut, umbra lui Eminescu, ear nu icoana genialului poet (…) şi este potrivită numai pentru a-l nedreptăţi şi a falsifica în ochii publicului imaginea fizionomiei adevărate a lui“.

Autor: Anamaria Ionescu

Articole înrudite