-
Mihai Pacuraru

„Cum vom cânta cântarea Domnului
în pământ străin?” (Psalmul 136, 4)

Cântarea reprezintă cea mai sensibilă formă de comunicare între persoane. Ea armonizează în mod unic expresia trupului, trăirea inimii și gândirea, într-un limbaj muzical-poetic unificator. Datorită acestei proprietăți deosebite, a fost folosită dintotdeauna în cult, cu alte cuvinte, rugăciunile publice înălțate către Divinitate de oameni din diferite culturi și civilizații erau cel mai adesea cântate. Dacă în trecutul istoriei se utilizau pentru redarea cântării sau pentru acompaniament diferite instrumente de percuție și de suflat, Biserica a rânduit ca imnele religioase să fie cântate doar de vocea umană, pentru a se evita orice artificialitate și orice obiect intermediar între ființa noastră și Dumnezeu.

„Cum vom cânta cântarea Domnului
în pământ străin?” (Psalmul 136, 4)

Odată cu începutul Postului Mare se intensifică însă rugăciunile de pocăință săvârșite în biserică prin care suntem ajutați și îndemnați să ne „apropiem” de noi înșine, să analizăm fără rezerve starea sufletească în care ne găsim și să cerem ajutorul ceresc pentru îndreptare, pentru înaintare pe calea cea strâmtă a cinstei, milei dezinteresate și postirii de dragul lui Hristos. Cântarea Canonului cel Mare compus de Sfântul Andrei Criteanul (episcopul insulei Creta – sec. VII-VIII), contribuie la întărirea voinței de a ne unii cu Dumnezeu lepădând plăcerile păcătoase trecătoare după exemplul altor oameni asemenea nouă din Vechiul și Noul Testament, din toate categoriile sociale, care au ajuns la sfințenie.

"Milostenia și postul sunt aripile rugăciunii. Rugăciunea noastră niciodată nu zboară mai repede la Dumnezeu ca atunci când e ajutată de post și milostenie."
Părintele Cleopa Ilie

„Postul Mare” sau „Păresimile” are o durata de şapte săptămâni, precede marea sărbătoare a Învierii Domnului şi ne aminteste de postul de patruzeci de zile al Mântuitorului înainte de începutul activităţii Sale publice.

Ce reprezintă icoana? De ce ne este atât de dragă? De ce, adesea folosim termenul de „icoană” pentru cei dragi pe care îi purtăm în inimă, în suflet? Iată câteva întrebări care merită atenția noastră.
De multe ori folosim expresii precum „icoana vieții mele – mama” sau „ești icoana din sufletul meu” etc. În opoziție, anumite persoane care resping cultul creștin al icoanei, spun că icoana este „chip cioplit”. Totuși, nici aceștia nu sunt consecvenți în respingerea lor. Deși prin atitudine, prin cuvânt mărturisesc lupta lor împotriva icoanelor, în alte contexte, acționează contrar: își pleacă buzele sărutând cu drag poza mamei, iubitei, iubitului fără nicio mustrare de conștiință. Merg la meșteri, pictori… artiști, artizani pentru a imortaliza în creion sau acuarelă momente plăcute din viața lor, expunându-le apoi în locuințe.

Moise pleacă în Muntele Sinai pentru a se ruga lui Dumnezeu, chemat de Acesta și la porunca Acestuia „Cioplește două table de piatră, ca cele dintâi, și suie-te la Mine în munte și voi scrie pe aceste table cuvintele care au fost scrise pe tablele cele dintâi, pe care le-ai sfărâmat" (Ieșire 34, 1). Și astfel s-a și întâmplat. A cioplit Moise alte două Table, iar Domnul le-a scris iarăși, „cu degetul Sau”.
Poporul nerăbdător, pribeag și înspăimântat uită proorocirile îl uită pe Moise și-și făurește un zeu, un idol – vițelul de aur.

Prima duminică din Postul Mare, cunoscută de asemenea sub numele de "Duminica Ortodoxiei," sărbătorește tradiția bizantină a venerării imaginilor sfinte numite "icoane". Mai precis, în această duminică sărbătorim un eveniment istoric numit "Biruința Ortodoxiei", când în anul 843 o învățătură numită "iconoclasm," adică persecutarea venerării icoanelor, a fost în cele din urmă condamnată în Imperiul Bizantin. Astăzi vom vorbi mai întâi un pic despre iconoclasm, și apoi despre venerarea icoanelor, și ce anume ne spune despre viața noastră în Hristos.

„Inima” omului este „locul” cel mai intim și mai sfânt al său, Împărăția în care după Botez locuiește Însuși Dumnezeu ca Domn al vieții și Mântuitor de păcat. De aceea, nu este deloc greșită exprimarea pe care o auzim la cei ce se iubesc că „se poartă” în inimă sau că inima le-a fost cucerită, le este plină de prezența celui drag. Căci, dacă luăm bine seama, prezența lui Hristos în inima creștinului este tocmai cucerirea încrederii și a recunoștinței noastre pe care Acesta o dobândește pentru tot ce a făcut și face pentru noi.

Sfântul Efrem Sirul s-a născut în jurul anului 306, în Nisibis, în Siria. În ciuda persecuțiilor lui Dioclețian, și cu toate că în Nisibis își aveau sălaș o mulțime de religii păgâne, el a crescut într-un mediu creștin autentic. A avut ca îndrumător pe Sfântul Iacob, primul episcop din Nisibis (ales în 308) și a fost botezat de tânăr, iar, apoi, hirotonit diacon.

După cum poate fi observat ușor, rugăciunea Sfântului Efrem cuprinde trei părți:

Joi, 03 August 2017 09:29

Cultul Maicii Domnului în Biserică

Biserica numeşte pe Fecioara Maria cu apelativele de: „Preasfânta, Preacurata, Preabinecuvântata, slăvita, Stăpâna noastră” fiindcă ea este singura dintre pământeni care s-a învrednicit să-L nască cu fire omenească pe Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, rămânând de-a pururea Fecioară.

Pagina 11 din 14