Tipăreşte pagina

Sfântul Gheorghe, patronul naturii înverzite

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe este unul dintre cei mai importanți sfinți în calendarul creștin-ortodox. El se sărbătorește, în fiecare an, la 23 aprilie. În tradiția populară Sfântul Gheorghe mai este întâlnit ca Sân-George sau Sângeorz, patronul naturii înverzite, al vegetației, al vitelor și al oilor.

În spiritualitatea populară, între Sân-George și Sâmedru (Sfântul Dumitru) există o înțelegere cosmică. Se spune că atunci cand broaștele căntă pentru prima oară, Sân-George ia cheile de la Sâmedru pentru a deschide drumul naturii spre viață.
În dimineața zilei de Sân-George, capul familiei, așază la stâlpii porților și ai caselor, la ferestrele și ușile caselor și grajdurilor, in grădini și pe mormintele din cimitire ramuri verzi. Astfel, se credea că oamenii, vitele și semănăturile erau protejate de forțele malefice.
Ramurile verzi erau păstrate peste an pentru a fi folosite drept leacuri împotriva bolilor. Ele erau puse și în hrana animalelor, în credința că acestea vor fi protejate de puterea duhurilor rele.
În ajunul zilei de Sân-George, fetele de măritat credeau că își pot vedea ursitul dacă priveau, în această noapte, într-o cofă plină cu apă.
Exista și obiceiul ca în dimineața zilei de 23 aprilie, fetele să puna în mijlocul drumului brazde verzi, împodobite cu coronițe, pentru a observa care fecior va calca peste ele. Dacă flăcăii ce le erau dragi nu calcau pe coronițe, fetele credeau că în acel an se vor căsători. Brazdele și coronițele erau păstrate peste an, pentru a se face cu ele farmece de dragoste sau pentru a fi folosite ca remediu în ameliorarea diferitelor boli.
Tot în dimineața zilei de 23 aprilie, fetele mergeau pe furiș în pădure pentru a culege mătrăguna și năvalnic. Aceste plante erau puse în pod sau sub streașina, în credința că ele le vor aduce pețitori bogați.
Flăcăii căutau în dimineața zilei de 23 aprilie, iarba fiarelor, planta miraculoasă ce putea să sfărâme lacatele. În ajunul sărbătorii, tinerii mergeau într-o dumbravă cu o cofă cu apa neîncepută. Vasul era ascuns într-un loc doar de el știut. La răsăritul soarelui fiecare privea în cofa cu apă. Dacă în vas se afla un fir de iarbă, credeau că se vor căsători cu fata iubită. Dimpotrivă, dacă în apă se afla o floare uscată, era semn că tânărul nu se va însura în acel an, iar dacă găseau pământ, se credea că feciorul va muri în curând.
Femeile căsătorite mergeau în pădure și culegeau plante doar de ele știute (mulgătoare, untul vacii), pe care le adăugau în hrana animalelor, în credința că vacile vor da mult lapte și de bună calitate.
Nimeni nu avea voie să doarmă în această zi deoarece se credea că acel care încalcaă interdicția, avea să fie somnoros întregul an.
Urzicatul era un alt obicei practicat de Sân-George. Exista convingerea că prin urzicat ei vor fi mai ageri, mai harnici și mai sănătoși de-a lungul întregii veri care urma să înceapă.
În Bucovina, Maramureș, Apuseni, Valea Mureșului, Turda, mai exista practica Focului Viu. Focul era aprins de flăcăi, în gospodăriile din sat sau pe pășuni. Trebuiau folosite exclusiv lemn și iască pentru aprinderea focului, nu chibrit sau alte ustensile. Când fumul începea să se ridice, oamenii îl direcționau către animale pentru a le apăra de strigoi și a le feri de boli. Apoi, tinerii și copiii săreau peste foc pentru a fi feriți de rele și necazuri peste an.
Sfântul Gheorghe a rămas în conştiinţa populară românească ca fiind unul dintre cei mai prezenţi sfinţi, numeroase biserici purtând hramul său.
Sfântul Gheorghe a ales să-şi mărturisească public credinţa creştină.
S-a înrolat în armata romană şi, parcurgând ierarhia militară, Sfântul Gheorghe s-a făcut remarcat prin faptele de arme. În ciuda decretului împotriva creştinilor, emis de Diocleţian în 303, Sf. Gheorghe a ales să-şi mărturisească public credinţa creştină.
Din ordin imperial, sfântul a fost întemniţat şi supus torturii pentru a-şi renega credinţa. Loviri cu suliţa, lespezile de piatră aşezate pe piept, trasul pe roată, groapa cu var, încălţămintea cu cuie, băutura otrăvită, bătaia cu vâna de bou şi toate celelalte torturi nu au reuşit să-l facă să renunţe la credinţa sa.
Martorii suferinţelor Sfântului Gheorghe, uimiţi de puterea sa de a rezista la durere, au renunţat la credinţa în zeităţi păgâne, îmbrăţişând creştinismul. O dovadă a sfinţeniei sale o reprezintă o minune săvârşită de Sf. Gheorghe în timpul întemniţării sale. Atingând trupul unui deţinut mort din celula sa, acesta a înviat, convingând-o astfel chiar pe împărăteasa Alexandra, soţia lui Diocleţian, să se creştineze. Întrucât Sfântul Gheorghe a respins oferta împăratului de a-i acorda înalte onoruri în schimbul renunţării la creştinism, Diocleţian a ordonat omorârea prin decapitare a Sf. Gheorghe şi a soţiei sale împărăteasa Alexandra.