Tipăreşte pagina

Să învârtim iar roata olarului

Olaritul reprezinta o indeletnicire pe care noi romanii o mostenim din adancul timpurilor, de la indepartatii nostri stramosi.

Prin forma, dimensiuni, decor, culoare, vasele de orice tip au intrunit pe langa rosturile practice si calitati artistice rezultate din stiinta, inventivitatea si imaginatia mesterului popular, din stapanirea tehnicilor si a mestesugului.

 Taranul din vechime nu se inconjura de lucruri multe, stralucitoare si moarte. Obiectele lui erau putine la numar, niciodata pur decorative, impersonale. Avea la indemana lucrul viu al mainilor lui care rostuiau materia, innobiland-o prin efort si suferinta. In acest sens, olaritul este o munca obositoare ce necesita forta, indemanare si cunostinte deosebite. De aceea, olaritul este un mestesug rezervat in exclusivitate barbatilor, femeile ajutand eventual doar la decorat.

Mestesugul olaritului avea in primul rand un rol practic, dar ceramica este folosita si in scop decorativ, in constructii sau pentru anumite ritualuri. Locuinta taraneasca cuprinde o varietate de vase de lut - oale, ulcioare, cani, strachini, chiupuri, blide, oale pentru tinut laptele, oale enorme in care se pregatea mancarea pentru sarbatorile religioase, vase pentru flori, statuete, fluiere, jucarii etc.

Multimea vaselor produse isi poate gasi o explicatie in obiceiul ca la nunta sau la inmormantare acestea sa fie sparte. Multe vase se spargeau si inaintea inceperii postului, pentru ca bucatele mancate sa nu fie puse din greseala intr-un vas vechi si sa se “spurce” cu mancare “de dulce”. Oalele se adunau in fundul curtii si se spargeau cu ciomagul, fiind apoi inlocuite cu altele noi. Pana si “prepeleacul” (par cu cateva ramuri in varful carora erau agatate oalele cu gura in jos, ca sa se scurga dupa ce au fost spalate) era distrus, pentru a nu spurca noile vase.