Tipăreşte pagina

”Când omul cade, îi piere și umbra”

Votează
(6 voturi)

Rostesc vorba aceasta și îmi vine brusc să mă uit în spate, sau în lateral; de mult nu mai știu dacă mai fac umbră pământului, nu mai socotesc dacă am vreun rost care să fie reprezentat în cercul meu de prieteni și cunoștințe ca fiind o umbră notabilă!

Glumesc, de, este totuși un subiect la care nu ne referim, poate, toată viața, ce mi-o fi venit, acum, nu știu, cert este că m-am pomenit că mă gândesc la vorba asta din titlu și care m-a lovit cu adevărul ei! Trist și amărât omul nu mai este conștient de umbra lui; o lasă de izbeliște căutând, și nici măcar ceva anume, finalul drumului!Despre un astfel de personaj se spune că, dacă pică de supărare, nu mai are nici umbră. Aveam un prieten, Dumnezeu să-l ierte că-i, de muuuuult, plecat, ce nu mergea, mai ales în ultimii ani de viață, ci se târa, chiar dacă era pe picioarelelui, niciodată pe mijlocul unui drum. Deloc vizibil, de parcă nu dorea să fie văzut, la umbra stinghiilor din gard, era, el, umbra umbrei; mă supăra tare, era deștept, bun, nu știam, pe atunci, de ce se comporta așa! Mai târziu am înțeles, de la propriile căderi, că viața îl făcuse umbra propriei umbre! Îl certam, îl provocam, îl trăgeam spre vioiciunea mea, reușeam să-i smulg câte un zâmbet, dar toate cuvintele lui blânde dovedeau o inimă frântă și, când mă uitam după el, chiar că nu avea nici umbră, dispărea, cu el cu tot, în uitare! Așa mi-am dat seama că oamenii cad când ceilalți îi uită! Trist dar adevărat! Așadar, atenție la oamenii căzuți, să le întindem o mână de ajutor, să le oferim umărul nostru pentru a-i sprijini și a le prețui rostul lor pe lume, să fim, poate, umbra lor atunci când singurătatea îi lasă fără ea!

Un text de Vasilica Ghita Ene

Login to post comments