-

Pui Marengo, o superstiție culinară a lui Napoleon Bonaparte

Legenda spune că genialului corsican i-ar fi plăcut câteva feluri de mâncare ce-au rămas scrise în istoria gastronomiei universale: Puiul Marengo, Homarul Thermidor şi Millefeuille sau „Tortul Napoleon”.

Puiul Marengo rămâne, totuși, cea mai cunoscută dintre rețetele favorite ale Împăratului și se referă la un fel deja clasic franțuzesc, care constă într-un pui sotat într-un amestec de ulei și unt cu roșii și usturoi, garnisit cu ouă ochiuri și raci. Rețeta este foarte asemănătoare cu cea de pui à la Provençale, dar însoțit cu aceste garnituri aparent ciudate dar pentru care există o explicație cât se poate de firească în condițiile date ale primei serviri, într-o bucătărie de campanie, chiar pe câmpul de luptă, după o bătălie aprigă. Există mai multe feluri de a găti „Pui Marengo“, reteţă care în zilele noastre presupune pui înăbuşit în sos de roşii, cu usturoi şi ciuperci, dar vocile istoriei îl amintesc pe Dunand, bucătarul lui Napoleon, care ar fi creat acest fel de mâncare pentru a celebra, în anul 1800, victoria francezilor asupra austriecilor, în bătălia de la Marengo, din nordul Italiei. Napoleon era un bărbat destul de emotiv și de aceea nu putea să mănânce nimic înainte de luptă, însă după o astfel de bătălie era chiar lihnit și mânca cu mare poftă. S-a întâmplat ca bucătarul să rămână fără provizii de alimente, aşa că, în acea zi, el a făcut rost din gospodăria unui fermier, care avea și un mic iaz, doar de un pui, de câţiva raci, de niște ouă, de puţin usturoi şi de câteva roşii. A tăiat puiul, l-a fript împreună cu usturoiul şi peste el a adăugat roşii tocate şi puţin coniac din rezerva strategică a conducătorului de oști. Pentru garnitură, a încropit câte ceva din restul ingredientelor găsite, adică a prăjit puţină pâine neagră din raţia armatei, alături de câteva ouă şi de niște raci. Se spune că lui Napoleon i-a plăcut „acest fel de mâncare a victoriei“ şi ar fi poruncit să i se prepare după fiecare bătălie. Când bucătarul Dunand a pus vin alb în loc de coniac şi a scos racii din garnitură, Napoleon – un comandant foarte superstițios, în egală măsură – a refuzat să mai mănânce și a amenințat bucătarul cu o concediere pe loc.

Acest fel de mâncare este popular şi astăzi, mai ales în Europa și reţeta cea mai familiară, „Puiul Marengo” se prepară astfel: 2 linguri de ulei de măsline, 4 bucăţi de piept de pui, o grămăjoară de ciuperci tăiate felii, ceapă, o linguriţă de usturoi tocat mărunt, cimbru, sare, piper negru, câteva roşii tocate, o jumătate de ceaşcă de vin alb sau de supă de pui. Când uleiul s-a încins bine, se adaugă bucăţile de pui, care se rumenesc pe ambele părţi. Puiul se scoate pe o farfurie. În uleiul încins, în care se poate topi și o bucată de unt, se aruncă ciupercile, ceapa şi usturoiul şi se gătesc până devin aurii. Peste acestea se pune din nou puiul, asezonat cu cimbru, sare şi piper. La sfârşit, se adaugă roşiile şi vinul, se acoperă şi se lasă timp de zece minute la fiert. Depărtându-se mult de preferințele culinare ale lui Napoleon, acest fel de mâncare poate fi servit întovărășit cu o garnitură de orez.

O parte dintre istorici spun că legenda gastronomică atât de populară nu ar fi întru totul adevarată, pentru că în acea vreme nu prea se găseau tomate în Europa, mai ales în nordul Italiei, acolo unde s-a dat lupta cu pricina, și că, drept urmare, cel mai probabil rețeta originală nu avea cum să conțină și roșii. Iar ciupercile ar fi fost refuzate de mai multe ori de către Napoleon ca să nu ii strice norocul, pentru că au fost adăugate mai târziu de către bucatar. De bună seamă, la începuturi, Puiul Marengo (localitate după care Împăratul și-a botezat armăsarul favorit și pentru care a pus să se bată și o monedă) va fi fost un fel de rudă îndepărtată a ostropelui de pui românesc, servit alături de ouă prăjite și raci (înlocuiți în timp de creveți), așa cum prefera Napoleon.

În loc de piepți de pui, unii folosesc pulpele de galinacee, pe care, înainte de a le prăji, le dau și prin puțin pesmet auriu. De asemenea, o inovație culinară o constituie și garnitura de cartofi duchesse (crochete făcute la cuptor din piureu de cartofi amestecat cu smântână și gălbenușuri bătute, neuitând să se adauge și un vârf de linguriță de nucșoară, mirodenia aceasta aducând cu sine o savoare unică atunci când este folosită cu parcimonie).

Citește mai mult despre stil de viațăsfatul medicului și idei practice

Citeste continuarea AICI

Sursa foto

Articole înrudite

  • Ciorbe de sarmale și de ardei umpluți

    Ardei umpluți și sarmale se consumă în toate zonele țării. Ambele preparate au nenumărate variante: numim generic ardei umpluți o sumedenie de legume umplute, așa cum și sarmalele au nenumărate compoziții și învelișuri vegetale. Ambele au variante de post, mai ales pe bază de orez și ciuperci, dar lista ingredientelor folosite continuă cu o inepuizabilă inventivitate.

  • Supele clasice franțuzești (reţeta Kerei Caliţa)

    Cea mai lesnicioasă și economicoasă metodă de a prepara carnea, peștele sau legumele a fost dintotdeauna fierberea acestora dimpreună cu tot ce se găsea la îndemână: cu ierburi de gust, cu frunze plăcut mirositoare sau chiar cu buruieni zdravene, cu felurite arome și orice mirodenii sau coloniale aduse de corăbierii puși pe pricopseală.

  • Supă de ceapă ca-n Montmartre (reţeta Kerei Caliţa)

    Cartierul parizian de lângă basilica Sacre Coeur este, poate, cel mai încărcat cu povești romantice din Orașul Lumină. Asta și fiindcă aici a fost locul favorit al pictorilor francezi din a doua jumătate a veacului XIX și nu numai, eroi nu doar ai saloanelor de artă ci și ai chefurilor monstruoase din Montmartre.

  • Escalop sau carne fragedă de vițel ca o coquille Saint-Jacques

    La origine, escalopul este o felie subțire de carne de vițel, obținută prin tăiere măiastră cu un jungher bine ascuțit sau prin frăgezire cu ciocanul de șnițele, care apoi se acoperă sau nu cu panadă și se gătește cu sos și legume sau ciuperci, cel mai adesea la tigaie, desăvârșită apoi, dacă vrei, la cuptor, smântâna fiind o altă proporție care poate interveni decisiv în formula de gust.

  • Cordon Bleu – misterul din cuhnie, revelația din farfurie (reţeta Kerei Caliţa)

    Deși denumirea ne-ar putea trimite spre vechea gastronomie franțuzească, după unii se pare că acest rafinat Cordon Bleu nu are mai nimic de a face cu aceasta și constituie, în fapt, un mélange între mai multe bucătării europene, mai ales cea austriacă imperială și cea… ucraineană narodnică!