-

Escalop sau carne fragedă de vițel ca o coquille Saint-Jacques

La origine, escalopul este o felie subțire de carne de vițel, obținută prin tăiere măiastră cu un jungher bine ascuțit sau prin frăgezire cu ciocanul de șnițele, care apoi se acoperă sau nu cu panadă și se gătește cu sos și legume sau ciuperci, cel mai adesea la tigaie, desăvârșită apoi, dacă vrei, la cuptor, smântâna fiind o altă proporție care poate interveni decisiv în formula de gust.

În timp, însă, carnea de vițel a fost înlocuită cu cea de porc sau de pui ori curcan, mai rar și cu cea de pește mare, suculența rețetei fiind legată, totuși, în memoria afectivă a gastronomiei franțuzești de cea a cărnii de juncan, mânzat sau – cazul ideal – vițel de lapte. Bucătarii francezi de demult numeau bucata de carne de vită de 100 – 250 de grame (adică 4-8 uncii sau cel mult o jumătate de livră) paillard.

Escalope este, în sine, un termen vechi din veacul al XVII-lea și a apărut în cuhniile de țară din nordul Franței, prin „analoghie” cu carnea delicată de scoică, moluscă mare sau coquilles Saint-Jacques, atât de întâlnite în Normandia, de pildă, ori pe țărmurile bretone. Rețeta primară era de „carne de vițel fragedă ca fructele de mare” – veau à l’escalope.

Prin metonimie, ulterior, s-a păstrat numai ultima parte a enunțului, care s-a consacrat peste veacuri, cunoscând și tot felul de variațiuni prin alte bucătării europene, de la schnitzel-ul vienez la cutlet-ul englezesc și saltimbocca alla romana (în care felia subțire de carne este înfășurată în prosciutto și gătită în vin licoros, Marsala, cu salvie).

Adevăratul escalope à l’ancienne presupune un ritual nu foarte complicat. Mai întâi, într-o tigaie de aramă sau de fontă, se încălzește o bucată bună de unt galben de țară împreună cu o cană de ulei vegetal. Când amestecul începe să sfârâie, se așază în tigaie bucățile subțiri de carne, care în precedent au fost înmuiate în gălbenuș de ou bătut bine, apoi tăvălite prin făină și pesmet auriu.

Escalopurile astfel pregătite se prăjesc frumos preț de câteva minute pe fiecare parte. De aici, însă, metodurile diferă, fiindcă escalopurile își vor continua Aventura fie în sos roșu de vin cu pasta de tomate și legume tocate mărunt, fie în smântână grasă amestecată cu muștar, cu hrean în stil Dijon sau fără, legând prieteșug în tigaie și cu zbârciogi, hribi, iuțari sau alte ciuperci de pădure. Mai rar, la final, bucătarii răbdători iau tigaia grea de pe foc și o mută încă un sfert de ceas în cuptorul deja încălzit, pentru ca escalopurile să prindă și un pic de crustă.

Un adaos de demult, despre care bucătarii de azi au cam uitat este și adăugarea la terminare pe masa a unui castron cu soupe de boabe de muștar cu niscaiva verdețuri proaspete în oțet de vin, rămânând să hotărască de bunăvoie invitații dacă înmoaie bucățile de carne și în acest amestec înainte de a le îmbuca.

Citeste continuarea AICI

Articole înrudite

  • Ciorbe de sarmale și de ardei umpluți

    Ardei umpluți și sarmale se consumă în toate zonele țării. Ambele preparate au nenumărate variante: numim generic ardei umpluți o sumedenie de legume umplute, așa cum și sarmalele au nenumărate compoziții și învelișuri vegetale. Ambele au variante de post, mai ales pe bază de orez și ciuperci, dar lista ingredientelor folosite continuă cu o inepuizabilă inventivitate.

  • Supele clasice franțuzești (reţeta Kerei Caliţa)

    Cea mai lesnicioasă și economicoasă metodă de a prepara carnea, peștele sau legumele a fost dintotdeauna fierberea acestora dimpreună cu tot ce se găsea la îndemână: cu ierburi de gust, cu frunze plăcut mirositoare sau chiar cu buruieni zdravene, cu felurite arome și orice mirodenii sau coloniale aduse de corăbierii puși pe pricopseală.

  • Supă de ceapă ca-n Montmartre (reţeta Kerei Caliţa)

    Cartierul parizian de lângă basilica Sacre Coeur este, poate, cel mai încărcat cu povești romantice din Orașul Lumină. Asta și fiindcă aici a fost locul favorit al pictorilor francezi din a doua jumătate a veacului XIX și nu numai, eroi nu doar ai saloanelor de artă ci și ai chefurilor monstruoase din Montmartre.

  • Pui Marengo, o superstiție culinară a lui Napoleon Bonaparte

    Legenda spune că genialului corsican i-ar fi plăcut câteva feluri de mâncare ce-au rămas scrise în istoria gastronomiei universale: Puiul Marengo, Homarul Thermidor şi Millefeuille sau „Tortul Napoleon”.

  • Cordon Bleu – misterul din cuhnie, revelația din farfurie (reţeta Kerei Caliţa)

    Deși denumirea ne-ar putea trimite spre vechea gastronomie franțuzească, după unii se pare că acest rafinat Cordon Bleu nu are mai nimic de a face cu aceasta și constituie, în fapt, un mélange între mai multe bucătării europene, mai ales cea austriacă imperială și cea… ucraineană narodnică!