-

Pantelimon Halippa și lupta sa pentru unirea Basarabiei cu țara

Unirea Basarabiei cu România în 1918, este punctul culminant al luptei naţionale a românilor basarabeni, stăpâniţi de peste un secol de Rusia. Basarabia a avut în fruntea ei oameni hotărâţi.

Ei şi-au asumat rolul istoric şi au înţeles însemnătatea momentului.

În Basarabia s-a format o mişcare naţională la începutul secolului XX în condiţiile revoluţiei ruse din 1905 şi a opresiunii ţariste care i-a urmat. Elita politică basarabeană, care a făcut Unirea din 1918, are rădăcini în clerul ortodox, în ţărănimea şi boierimea naţională şi în tânăra intelectualitate care s-a format la începutul secolului XX.

Tinerii intelectuali, formaţi la universităţile din Dorpat (Estonia), Kiev sau Moscova, au cunoscut, în marea lor majoritate, exilul din Siberia, deoarece au înfiinţat societăţi culturale naţionale şi au publicat în limba română. Exilul a fost pentru unii o adevărată şcoală revoluţionară, ideile revoluţionare fiind orientate spre idealul naţional.

Unul dintre acești tineri a fost Pantelimon Halippa. Implicarea în activitatea revoluţionară la Universitatea din Dorpat (Estonia) l-a costat exmatricularea.

În 1905 revine la Chişinău, unde este foarte activ la publicaţia românească „Basarabia”, devenind la un moment dat chiar redactor-şef. Din cauza Ohranei (=poliţie politică) ţariste s-a refugiat la Iaşi, unde şi-a continuat studiile. Deşi i s-a propus o carieră universitară chiar de către istoricul A.D. Xenopol, Halippa a preferat să revină la Chişinău.

Aici a revigorat mişcarea naţională în jurul publicaţiei „Cuvânt moldovenesc”.

În 1917 participă la congresele din Basarabia, fiind chiar delegat la un congres al ţăranilor din Rusia. Ca vicepreşedinte al Sfatului Ţării, a citit în 2 decembrie 1917 declaraţia de autonomie, iar în 24 ianuarie 1918, pe cea de independenţă.

A fost pentru o zi preşedintele Sfatului Ţării, în 28 noiembrie 1918, când s-au votat Legea reformei agrare şi renunţarea la condiţiile unirii din 27 martie. În perioada interbelică a fost deputat şi senator în Parlamentul României, ministru între 1928-1933.

Destinul său devine tragic în perioada comunistă: a fost 2 ani închis la Sighet, apoi a fost predat sovieticilor, iar Tribunalul Militar din RSS Moldovenească l-a condamnat la 25 de ani de închisoare.

A fost amnistiat în 1955 şi predat Securităţii din România, care l-a mai ţinut închis la Gherla şi Aiud. După eliberare a înaintat o serie de memorii către autorităţile comuniste în favoarea românilor basarabeni, susţinând că România nu trebuie să se resemneze şi să renunţe la Basarabia.

Tribunul Basarabiei s-a stins din viaţă în 1976, la venerabila vârstă de 93 de ani, dedicaţi luptei naţionale a românilor din Basarabia.

Autor: Anamaria Ionescu

Articole înrudite