-

România 100

„ Neexistând camere libere, poetul-drumeț ar fi fost îndreptat spre bisericuța de lemn. Acolo avea să înnopteze... în clopotniță.”

Se împlinesc, la 14 iunie, 199 de ani de la nașterea lui Vasile Alecsandri, la Bacău. Prilej pentru elita culturală a Moldovei (de dincolo și dincoace de Prut), și nu doar a Moldovei, să se adune într-un eveniment de amploare, care să prefațeze serbările bicentenarului, de anul viitor.

Din spatele nonagenarei aflată în faţa mea mă priveşte o fată frumoasă, de care m-aş putea îndrăgosti la prima vedere. Minunea nu se petrece, pentru că tânăra cu ochii bleumarin stă cuminte-ntr-un tablou şi doar proiecţia ei în timp (aceiaşi ochi, aceeaşi simplitate dezarmantă) prinde viaţă, vor­bin­du-mi aproape în şoaptă. Stau faţă-n faţă cu Eva Agh şi nu-mi vine să cred că între ea şi fiinţa vaporoasă din ramă s-au aşezat 70 de ani. Cum oare? Evreica Eva Agh a ajuns de trei ori dinaintea crematoriului de la Auschwitz şi tot de trei ori a fost trimisă înapoi în baracă. I-a văzut pe nazişti împuşcându-i mama. A avut noroc, spune: n-a nimerit sub microscopul lui Mengele şi nici în camera de gazare a lui Himmler.

Acum are 90 de ani şi locuieşte la Turda. A stat, înainte la Aghireşti, la Cluj, la Bistriţa, şi la Jidoviţa – un cartier din Năsăudul de azi, care, după ce s-a chemat Tradam, şi-a luat (oricât ar părea de bizar!) noua denumire din romanul "Ion" de Liviu Rebreanu. La Jidoviţa, majoritatea familiilor, erau de evrei, negustori de "holircă" (rachiu) proveniţi din cei care, pe timpul imperiului austro-ungar, n-aveau voie să se stabilească în localităţi grănicereşti. În 1944, Eva avea 17 ani şi se obişnuise să poarte steaua galbenă a evreilor indezirabili când ieşea din casă. La Cluj, tatăl ţinea o prăvălie de haine din veniturile căreia au putut trăi până când a venit ordinul ca toţi evreii să se prezinte la Fabrica de Cărămidă. Acolo era ghetoul. "Am stat la fa­brică", ne povesteşte cu o voce întreruptă de tuse, circa trei săptămâni. Eram, în barăci, până la 200 de persoane. Cu noi era şi moşul meu, tatăl mamei, de 99 de ani, care a murit, în tren, după trei zile, în drum spre Auschwitz."

"Într-o zi", deapănă Eva Agh firul aminti­rilor, "am aflat că vom fi duşi în lagărul de concentrare. Am făcut cam o săptămână cu trenul. În ghetou avusesem voie să păstrăm un inel, o verighetă, un lănţişor şi un ceas de aur. La Auschwitz, când am sosit, nemţii ne-au luat tot. Nu i-au putut scoate mamei cerceii şi i-au rupt pur şi simplu urechea. Acolo, am fost se­paraţi copiii, adolescenţii, părinţii, bărbaţii, femeile. Eu am avut norocul că am putut rămâne cu mama. Am trăit împreună cu ea circa o lună. Eram 150 de persoane într-o baracă, cu trei-patru paturi suprapuse ei le ziceau priciuri. Dormeam, una lângă alta, şase persoane. Mâncarea era groaznică. Zilnic, la ora 6, era apel şi trebuia să fim în rând, în curte... Într-o vreme, am descoperit că doctorul Mengele, care era şeful nostru pe linie igienică, avea o obsesie. Era medic psihiatru sau aşa ceva şi făcea analize, ca să vadă ce legătură genetică este între mamă şi fiică sau între gemeni". Eva Agh şi mama ei nu-l preocupau, pentru că tânăra fusese adoptată, la vârsta de 2 ani ("M-am născut în Oradea, dar nu-mi ştiu exact vârsta, pentru că am fost dusă de mama mea naturală la Casa de Copii. De acolo m-au luat cei pe care n-am încetat să-i numesc toată viaţa părinţii mei, familia Marcus din Aghireşti").

În lunile cât a stat la Auschwitz – Birkenau, Eva Agh ar fi putut muri de mai multe ori. "Ştiam când sunt duşi oamenii din lagăr la crematoriu. Seara se vedea de la distanţă când ardeau flăcările." A fost dusă şi ea, de trei ori, în faţa crematoriului. Cum a scăpat? Nici astăzi nu înţelege. "Prima dată, am fost duşi noi, tinerii, în faţa crematoriului. Nu ştiu ce s-a întâmplat că ne-au ţinut aşa, vreo două ore, şi pe urmă ne-au trimis înapoi în barăci. Poate că au vrut să ne sperie sau poate că n-am mai avut loc în maşina morţii... La vreo lună de zile, s-a întâmplat la fel. A treia oară, de la crematoriu ne-au îmbarcat direct în vagoane şi ne-au dus în Lenzing, la o fabrică de celuloză şi vată de sticlă. Acolo am lucrat, din septembrie 1944, până ne-au eliberat americanii, Auschwitzul a fost eliberat de ruşi, în 27 ianua­rie 1945." Însă cea mai dramatică întâmplare din viaţa Evei Agh s-a petrecut la o lună de la intrarea în lagărul morţii, când mama ei s-a îmbolnăvit şi a fost dusă la infirmerie: "A doua zi dimineaţă, am căutat-o. Ea mă aştepta în uşă, la infirmerie. Când a văzut că vin, a fugit spre mine. Şi atunci, nemţii au împuşcat-o, sub ochii mei...".

După Victorie, Eva Agh s-a întors la Cluj. S-a măritat cu un evreu, a adus pe lume un băiat care azi are 64 de ani şi trăieşte la Baltimore; a divorţat, s-a recăsătorit cu un maghiar... N-a emigrat în Israel şi nici n-a urcat pe scara socială. Trăieşte, azi, la Turda, dintr-o pensie care nu-i ajunge să-şi cumpere doctoriile. O ajută vecinii, prietenii, inimoasa Dana Deac de la Societatea Culturală Filarmonia... Cercul de cunoscuţi se împuţinează; la sinagogă, ultima slujbă s-a ţinut în 1984. Lumea se schimbă, încet-încet, totul trece prin maşina timpului cu dinţii mici, necruţători. În oraş, au mai rămas doar câţiva evrei octogenari; poate-ntr-o zi vor fi numai ele, Eva Agh şi Viorica Lauszner, o altă supravieţuitoare de la Auschwitz... Nici nu ştiu: să mă bucur? Să-mi fie trist? Buna seara, doamna Agh, sunt norocos că v-am cunoscut! "Ei, şi dumneavoastră! Suntem nişte jucării stricate. Numai memoria ne funcţionează perfect. M-am născut şi voi muri evreică. Iar cât trăiesc, evreii nu pot uita."

Victimele rebeliunii legionare

Suferinţele evreilor ardeleni nu au fost singulare în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În timpul rebeliunii legionare au decedat în jur de 120 de evrei. La sediul legionar au fost sechestraţi aproape 200 de evrei, închişi în podul şi pivniţa casei. După ce au fost jefuiţi, au fost bătuţi cu bâte şi răngi de metal. La 22 ianuarie 1941, o parte dintre cei reţinuţi au fost duşi la marginea Bucureştiului, la Străuleşti. Au scăpat cu toţii, după ce au fost dezbrăcaţi şi bătuţi. Alţii însă au fost duşi în pădurea Jilava, unde au fost împuşcaţi. Ulterior, s-au descoperit acolo 86 de cadavre. Şi mai odioase au fost crimele de la abator, unde victimele au fost agăţate în cârlige. S-au mai comis asasinate şi izolat, aşa cum s-a întâmplat cu familia Frânghieru, din Bucureşti. La Prefectura Poli­ţiei Capitalei, la Sinagoga Malbim, la sediul Uniunii Comu­ni­tăţilor Evreieşti, comisari de poli­ţie legionară şi muncitori le­gio­nari au torturat sute de evrei, dintre care unii nu au supravieţuit. Nici lăcaşele de cult evreieşti nu au scăpat furiei antisemiţilor. Au fost devastate sau incendiate Templul evreilor de rit spaniol din Strada Negru Vodă, Templul "Po­dul Mogoşoaia" din Str. Ate­na, Sinagoga Beyth Homidras Vechiu din Calea Moşilor, Templul Coral din Str. Sf. Vineri, "Sinagoga Mare" din Str. Vasile Adamachi, Templul "Fraterna" din str. Mămulari. 

Un text de Valentin Țigău și Simona Lazăr

Pagina 6 din 18