Cultura Măceşului – I

Măceșul (Rosa canina), din familia Rosaceae și-a câștigat, de-a lungul vremii, un renume considerabil ca remediu pentru ameliorarea și menținerea sănătății. Denumirea de "rosa canina" (trandafir câinesc) se pare că are la origine credința străveche că rădăcina sa ar fi fost eficientă în tratarea mușcăturilor unor câini turbați. Se știe că măceșul a fost utilizat pentru contracarea infecțiilor produse de câinii turbați în secolul al XVII-lea și al XIX-lea. Originea acestui nume se pare că a fost asociată și cu ghimpii încârligați ai plantei, asemuiți cu caninii câinilor.

Floarea de măceș a fost cea a trandafirului stilizat din heraldica europeană medievală. Prima menționare a semnificației acestei flori datează cu sute de ani în urmă, cu ocazia Academiei Jocurilor Florale (fondate în 1323), când era dăruită poeților talentați câte o ramură de măceș ca o recompensă pentru excelența lor în literatură.

Măceşul, Rosa canina, arbust care face parte din flora spontană a României, dar şi cea cultivată, cu o înălţime între 2,5 - 4m, nu prezintă pretenţii deosebite faţă de factorii pedo-climatici. Cultura sa este rentabilă 20-25 de ani, dacă este bine ingrijită.

Fructele de măceşe sunt foarte bogate în vitamina C, conţinând peste 500 mg la 100 de grame de fruct; conţin vitamina A, fibre, zaharuri, minerale: K, P, Ca, Mg, Fe.

Fructele se pot mânca crude, coapte sau procesate sub formă de gem, pastă, dulceaţă, sirop, ceaiuri şi chiar suplimente alimentare; în scop terapeutic se folosesc atat fructele, cât şi florile şi frunzele. Aceste proprietăţi şi cultura sa relativ simplă, fac din cultivarea măceşelor o bună alegere pentru cei care vor să investească în domeniul agricol, aducând profitabilitate cultivatorilor.

Particularităţi biologice:

Soiurile de măceş se clasifică în două categorii: soiuri cu spini, care sunt mai tolerante la secetă, sol şi temperaturi scăzute; şi soiuri fără spini, care sunt mai puţin tolerante la factorii pedo-climatici.

Măceşul este un arbust nepretenţios în privinţa solului. Se spune că, oricât de slab ar fi un teren pentru alte culturi, pentru măceş este bun. Totuşi, fructifică optim pe soluri bine drenate, cu fertilitate moderată, cu pH neutru; 6,8 - 7,2.

Este o specie iubitoare de lumină, preferând locurile însorite.

Suportă seceta, dar preferă solul reavăn; soiurile fără spini nu suportă seceta excesivă, motiv pentru care este necesară irigarea culturii (optim, prin picurare).

Intră pe rod la 3 ani de la înfiinţare şi la vârsta de 5-6 ani producţia este maximă.

Particularităţi tehnologice:

Cultura se înfiinţează pe terenuri plane sau foarte slab înclinate.

Pentru plantările de toamnă, care asigură prinderea bună a arbustului, pregătirea terenului începe primăvara.

În vederea plantării, după pregătirea terenului, se execută marcarea lui la distanţe de 3 m între rânduri şi la 1,5 m între plante pe rând; după care se fac gropi de 40 cm laţime X 40 cm lungime x 40 cm adâncime.

Înainte de plantare se mocirlesc şi se fasonează rădăcinile.

Cu rezultate bune este întrebuinţarea ramurilor înrădăcinate, rezultate din împărţirea tufelor mari.