Istoricul Jipa Rotaru ne-a vorbit despre modul în care a fost posibilă Mica Unire dintre Țara Românească și Moldova petrecută într-un context politic tensionat, dar și despre oamenii și locurile care au marcat acel eveniment.
Elitele dau direcţia şi împing societatea înainte. Dar exista o foarte activă presă care reflecta aceste dezbateri legate de unire, în timp ce breslaşii din Bucureşti erau oameni informaţi.
Până la urmă era o necesitate istorică ca ţările româneşti să se unească. Eixsta ideea că acest act ar fi un pas premergător spre independenţă şi pentru desăvârşirea unor reforme care să împingă ţara înainte. Din acest punct de vedere, oamenii informaţi se gândeau că unirea nu este doar un fapt pozitiv pentru ţară ci şi pentru ei înşişi.
„Viaţa oamenilor s-a schimbat, dar foarte lent. Marile puteri, în special Imperiul Otoman, Rusia şi Austria, nu au privit cu ochi buni alegerea lui Cuza. Au perceput-o ca un prim pas spre independenţă, spre ieşirea acestei noi entităţi, România – cum s-a numit ulterior – de sub influenţa lor şi astfel s-au opus. Din cauza aceasta multe din reformele lui Cuza s-au lovit de ostilitatea acestor puteri. Dar, în compensaţie, am fost puternic sprijinjiţi de Franţa lui Napoleon al III-lea”, a declarat prof. univ. dr. comandor în rezervă Jipa Rotaru, pentru Antena Satelor.
Ştia Cuza că va fi ales domnitor şi în Ţara Românească, anterior lui 24 ianuarie?
“Practic era vorba de un grup comun care acţiona în cele două provincii. Şi aici mă refer la Ion C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, fraţii Golescu, C.A. Rosetti, Costache Negri, care se întâlneau periodic şi îşi propuneau poiecte comune. E posibil ca în cursul acestor contacte, negocieri să fi apărut ideea de a alege un domnitor comun, dar nu există o mărturie sau un document în acest sens”, a mai precizat profesorul Jipa Rotaru.
Încă de atunci se vorbea de aducerea unui prinţ străin?
„Era o revendicare care apărea în Programele din 1848 dar şi în doleanţele Divanurilor Ad-Hoc. Se constatase că alegerea domnului era un prilej de ceartă între diverse familii boiereşti: Ghica, Mavrocordat, Şuţu, Calimachi, Bibescu, Ştirbei.
Aveau toate pretenţia să propună domnitorul. În acest context, liderii politici ai acelei perioade s-au gîndit că dacă aduc un prinţ străin, care nu e legat de nici o familie românească, va fi mult mai bine.
Cuza a fost agreat în ambele ţări române.
Cuza era un personaj comod, participase la Revoluţia din 1848 deşi nu ca cea mai pregnantă personalitate. Era privit ca un liberal moderat. De exemplu, şi el propunea exproprierea marilor moşieri, fapt care îi afecta pe conservatori, dar o propunea condiţionată de existenţa unor despăgubiri. Deoarece era un liberal moderat fusese acceptat şi de către conservatori.
Ulterior, Cuza – o dată ales domn – şi confruntat cu nevoia de reforme, a evoluat spre poziţii liberale radicale acceptând reforma agragră, a învăţământului, secularizarea averilor mănăstireşti. A intrat în conflict atât cu conservatorii care îi reproşau reformele, în timp ce liberalii îi reproşau că nu face mai multe reforme.
Apoi, stilul autoritar de conducere, viaţa personală agitată, îi erau reproşate de toată lumea. A fost ţinta unor atacuri de presă foate dure, mai ales după lovitura de stat pe care a dat-o pe 2 mai 1864 când a impus un regim de autoritate personală. Această imagine proastă a dus la apariţia aşa numitei monstruoase coaliţii, un termen inventat de Cezar Boliac, pentru a descriere alianţa dintre liberali şi conservatori pentru a-l da jos pe Cuza.
Acest lucru s-a întâmplat pe 12 februarie 1866. În domnia sa, Cuza a făcut numeroase reforme care a împins România înainte. Dar el şi-a privit domnia doar ca pe un pas tranzitoriu către domnia unui prinţ străin, lucru pe care l-a menţionat în scrisorile pe care i le-a trimis lui Napoleon al III-lea” a conchis prof. univ. dr. comandor în rezervă Jipa Rotaru.
Foto: commons.wikimedia.org