Ileana Vieru: „Să respir lângă tâmpla ta”
Există în jurul nostru oameni atât de frumoși pe dinăuntru și pe dinafară, încât uneori ne vine greu să ne apropiem de ei, de teamă ca nu cumva să frângem lumina ce vine dinspre ei. Oameni cărora nu le e teamă să plonjeze în adâncul sufletului lor și de a se afla, a se descoperi, în tulburătorul lui freamăt și în melancolia durerilor lui, dar care au mai ales curajul de a împărtăși cu noi descoperirile lor, în frumusețea lor goală și crudă, de cele mai multe ori. Ne dau întâlnire la mijloc, acolo unde ni se pare tuturor că am trăit similar, acolo unde ne regăsim la rândul nostru, în suspensii de trăiri, în așteptări prelungi, în iubiri amânate și dorite...
13 Martie 2016, 17:14
"Să respir lângă tâmpla ta" este o astfel de întâlnire cu viața, cu iubirea, cu durerea și frumusețea ce se împletesc adeseori în povești trăite la limită. La limita întrebărilor, la limita așteptărilor, la limita respirației, la limita imposibililului făcut posibil grație unor sacrificii sau renunțări care nu sunt la îndemâna oricui și care nu au nevoie, dar mai ales nu au voie, să fie explicate. Acea intimitate a sufletului a cărei împărtășire devine privilegiu. În fața ei, rațiunea e slabă.
Am citit-o cu emoție, cu melancolie, cu revoltă uneori. Dar mai ales, am citit-o cu parcimonie, prelungind voit lectura pentru a mă putea bucura mai mult de această poveste de viață ce strânge laolaltă frumos, preaplin, emoție, luptă, revoltă, dăruire până la abnegație, suferință, căderi și regăsiri. O poveste emoționantă despre natura fragilă a sufletului unei femei. Iana, protagonista acestei povești, nu este un personaj oarecare, o femeie oarecare. Ea reunește câte ceva din unicitatea fiecărei femei, dăruită deopotrivă cu inteligență și sensibilitate, care iubește, caută, visează, luptă, zboară...doare... dar mai ales, care simte că rostul ei se împlinește prin iubire.
O poveste despre iubire și sens, scrisă din adâncurile unei conștiințe a iubirii profunde, în care cuvintele împletesc miere și soare și pelin și reușesc să creeze imagini ce copleșesc prin sensibilitate, prin dramatism, dar mai ales prin capacitatea lor de a reda similarul - acea durere universală care, trăită în adâcurile sinelui, pare unică, nemaiîntâlnită.
Nu cred că intenția autoarei, Ileana Vieru, a fost câtuși de puțin aceea de a găsi răspunsuri la nenumăratele întrebări de care ne izbim în propriile noastre povești de viață, de dragoste, de căutare, de renunțare, de zbor... În definitiv, cele mai multe dintre întebările esențiale rămân fără de răspuns. Iată o certitudine, una dintre puținele la care putem ajunge. «"Să iubești întrebările" e îndemnul cald de a merge către înțelepciunea de a accepta că nu vei avea niciodată răspunsul pentru ele. »
****
"Suntem sclavii puterii, ai timpului care ne destramă, ai trupului care ne înlănțuie cu strigătele lui de durere, de somn și de sete, cu chemările lui de tandrețe, împreunare și păcat. Cum se face că ajungem să iubim oameni nepotriviți? Cum se întâmplă de-i lăsăm să ne frângă inimile, pentru ca apoi, părăsiți, să murim fără a putea muri?"
"Iubim pentru că așa ne este dat. Şi suferim pentru că așa ne este scris. Și ne despărțim de ce-i pe care-i iubim pentru că între noi se asează o mare în care se îneacă toate cuvintele: toate verbele, substantivele și celelalte părți de vorbire."
Un text de IOANA ARDELEAN
