Reabilitarea diaconului Ion Creangă

La 20 iunie 1993, ce-a fost greşit în toamna anului 1872 s-a îndreptat şi “de acum înainte la slujbele de pomenire, parastase şi comemorări de ordin religios fiind pomenit ca «diaconul Ion»“.

De-ar fi să scutur calendarele bătrâne, dintre filele îngălbenite multe poveşti ar curge, ca frunzele de toamnă... Dintr-o toamnă s-ar iţi şi capul blond-cânepiu al unui Ion Creangă holtei, june-june, care va să zică necopt într-ale vieţii, pornit întâiaşi dată pe drumul Socolei. În 1855, se desfiinţase Şcoala Catihetică de la Fălticeni – mai cunoscută sub numele de “şcoala de popi” – unde băietanul, după vrerea mamă-si şi gândul ei de a-l vedea preot, ajunsese pe mâinile lui Popa Duhu (Isaia Teodorescu).

Tânărul Creangă ia drumul Ieşilor, ca să se-nscrie în seminarul de la Socola. Şi-aveam să-l aflăm acolo – pentru prima dată purtând, în înscrisurile oficiale, numele de Ion Creangă) – exact din ziua de 6 noiembrie 1855.

La cursurile seminarului teologic “Veniamin Costachi” de la Socola, Ion Creangă a intrat direct în anul al II-lea. Intra în Ieşi băiet cu inima cât un purice şi, peste mai puţin de două decenii, aveam să-l vedem scos din rândurile clerului cu tam-tam.

Dar, înainte de-a lăsa timpul să curgă aşa de repede, să citim (să cităm) câteva rânduri din paginile “Amintirilor din copilărie”: “Mare necaz pe capul lui Ion (nu-i mai spuneau Nică acum, că era flăcău) a fost când a venit vremea să o ia pe drumul spre Socola. N-ar fi plecat în ruptul capului, căci era holtei şi ce îi era drag era pe aproape de casă, pe când până la Iaşi era drum lung, nu glumă. (...) Într-un târziu s-a isprăvit şi drumul spre Socola, unde aşteptau o mulţime de dascăli veniţi de pe la şcolile de catiheţi desfiinţate din toate judeţele Moldovei”. Se încheie aici şi copilăria, şi drumul spre Socola, şi cartea. Scriitorul caligrafiază cel din urmă cuvânt: “Sfârşit”. De-aici, din punctul în care Creangă se desparte de eroul “Amintirilor...”, începe pentru Nică a lui Ştefan a Petrei timpul maturităţii.

Am putea să-i urmărim biografia, pas cu pas, mai departe. Încheie şcoala în 1859 (anul Micii Uniri) şi tot atunci devine ginerele preotului Ioan Grigoriu de la Biserica Patruzeci de Sfinţi din Iaşi. Pe 26 decembrie 1859, pentru a-şi putea continua studiile, a fost hirotonit diacon în Biserica “Cuvioasa Parascheva” din Târgu Frumos, de arhiereul Ghenadie Şendrea de Tripoleos, din ordinul mitropolitului Sofronie Miclescu. La puţină vreme, în 1860, vine pe lume unicul său fiu, Constantin. Pe Creangă îl vom afla din nou la învăţătură, la Şcoala Preparandală Vasiliană, unde-l cunoaşte pe Titu Maiorescu (acesta îi va arăta preţuirea sa toată viaţa). E dascăl şi institutor în şcolile Iaşiului şi-şi află rândul printre junimişti (ceva mai târziu, în 1875, avea să-l cunoască pe Eminescu, pe care-l va numi, cu o caldă prietenie, “bădiţa Mihai”)...

Sunt multe zile importante de ţinut minte, de aşezat în ceasloave şi istorii. Dar mă voi opri doar la un an: 1872. Cu un an mai înainte, înscris la Facultatea de Teologie din Iaşi, diaconul Creangă este numit la Mănăstirea Golia din Iaşi. Se separase de nevastă, Ileana, fiica preotului Grigoriu, după ani de conflict cu socrul şi peregrinări prin câteva parohii. Cariera sa clericală avea să se termine însă din alte pricini. În 1871, ziarul “Convenţiunea”, nr. 14 din 26 februarie, publică un articol care îi critică pe prelaţii care mergeau la teatru. Jurnalistul face publică şi o listă a celor incriminaţi şi, chiar dacă proaspătul diacon de la Golia nu se regăseşte în ea, cumva articolul acela avea să-i determine soarta. În “Curierul de Iaşi” e publicat la puţină vreme un articol mai grăitor încă decât dezvăluirea concurenţei despre... năravurile popilor. Articolul “Tragerea la ţintă şi vânatul de păsări în mijlocul oraşului”, chiar dacă nu conţine nici un nume, descrie atât de bine isprăvile diaconului de la Golia, încât nimeni nu se îndoieşte despre cine e vorba. Judecata, în tribunalul clericilor – Dicasteria, i se spunea pe atunci, Consistoriu îi zice azi ­ începe în septembrie 1871. E învinuit că merge la teatru, trage cu puşca (chiar şi asupra bisericii – mă rog, asupra ciorilor de pe turla bisericii), că-şi tunde părul. Mai mult, trăia despărţit de soţie. Sentinţa nr. 265 din 11 octombrie 1871 avea să-l excludă din cler, iar în 15 iunie 1872, Mitropolia informează şi Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Creangă face recurs, dar a doua sentinţă de excludere, din 10 octombrie 1872, avea să fie definitivă. Citindu-l noi pe Creangă, azi, ne spunem că n-a fost chiar atât de rea această sentinţă... nu pentru literatura română.

Dar nici celelalte dimensiuni ale istoriei nu sunt... ireparabile.