-

Obiceiuri de Paști din Densuș: alergatul prescurii și împușcatul cocoșului

În zilele Postului cel Mare. Lung drum. Drum lung de la Bucureşti la Densuş, locul unde speram să regăsim o emoţie veche, dinaintea unui monument unic. Urcăm pe aleea ce duce la biserică, printre prunii şi merii abia zbucniţi în floare. E duminică şi toate sufletele satului sînt adunate între zidurile de piatră netezită de istorii...

“Fără pereche în toată româ­nimea”... Cu asemenea cuvinte exprima Nicolae Iorga admiraţia lui pentru Biserica “Sfîntul Nicolae” din Densuş. Biserică a cărei construcţie istoricul o plasa prin veacul al XVI-lea. Arheo­logii şi medievaliştii din România şi din lume, care au cercetat monumentul, nu s-au pus încă de acord cu privire la începuturile construcţiei – oricum o datează cu mult înainte, poate prin veacurile XIV, X sau chiar IV-V –, fiind ridicată pe temeliile unor construcţii încă mai vechi.

Iniţial, fusese un monument fune­rar dedicat generalului roman C.P. Longinus. Pe pietrele care “compun” biserica, poţi citi şi azi vechi inscripţii romane. Longinus fusese luat prizonier de către regele dac Decebal. Pentru ca acesta să nu-l forţeze pe Traian ca, în schimbul său, să îşi retragă armata la sud de Dunăre, Longinus s-a sinucis. În se­colele II-III, pe locul mo­numentului funerar s-a ridicat un templu dedicat zeului Marte. După toate probabilităţile, două sau trei veacuri mai tîrziu (secolele IV-V), acesta a fost transformat în bi­se­rică creştină. După unele opinii, această bise­rică ar fi fost ridicată de goţi, în ­veacul al IV-lea.

Nu doar istoria aceasta (controversată, pe alocuri) aduce unicitate monumentului, ci şi structura lui arhitecturală. Este compusă dintr-un naos pătrat, cu o absidă semicirculară poziţionată la sud-est, unde se află altarul. Masa altarului este, de fapt, un bloc de piatră adus de la Ulpia Traia­na Sarmizegetusa. În exterior, pro­naosul – de formă rectangulară –, este unic prin faptul că nu are acoperiş. Tot exterioară bisericii este şi “tainiţa” sau ascunză­toa­rea, care avea dublu rol: de adăpost în vremuri de restrişte (război, invazii) şi de spaţiu pentru depozitarea proviziilor.

Pictura de secol XV, de factură bizantină, îm­bracă cei patru stîlpi de piatră care susţin bolta, în interior. Pictorul a venit de peste munţi, din Ţara Românească, se numea Ştefan, iar vi­ziunea lui – deşi are ca pornire canonul bizantin – este una personală: sfintele şi sfinţii sînt îmbrăcaţi în port popular românesc, cu ii şi bluze cusute cu ar­nici, cu catrinţe şi iţari.

Reprezentarea Sfintei Treimi (de la Densuş) este una dintre cele mai frumoase picturi ale ortodoxiei, iar după părerea monahului Daniel Stoenescu (fost preot la Densuş, astăzi episcop al românilor din Banatul Sîrbesc) e mai veche cu cîteva decenii decît mai cunoscuta icoană a lui Rubliov de la Zagrosk, de lîngă Moscova (datată 1425), cu care se întrece în frumuseţe.

Ne aplecăm şi noi genunchii, precum cnezii din vechime, în faţa Treimii sacre de la Densuş. Dumnezeu-Tatăl ţine mîinile pe umerii lui Iisus, în vreme ce Duhul Sfînt coboară în chip de porumbel. În biserică, ţăranii locului ascultă, în smerenie, predica. O mînă ni se aşază pe umăr. Tresărim... Ne regăsim, în cimitirul bisericii, ­printre străbuni şi pîlcuri de toporaşi, cu bătrînul Ion Moca. Densuşean.

Despre biserică, bătrînul ştie că “s-ar fi construit în anul 105. Era un templu, şi-apoi l-au făcut biserică şi de atunci e singura biserică de la noi din sat”. “Cînd eram eu copil” – începe a ne povesti – “acu’ vreo 80 de ani, ţineam postul cît era de lung. Părinţii nu ne dădeau să mîncăm de frupt. Nu se făceau jocuri, nici distracţii, ca acuma... Cînd se apropia Învierea, se colecta grîul de la oameni şi se coceau «paştile» la cetăţeni acasă. Se duceau la biserică miercuri seara şi joi era slujba pentru ele. Duceau oamenii la biserică o pîine din asta şi vin, că şi vinul intra în biserică. Vineri seara veneam la slujbă, iar sîmbătă fiecare se pregătea de Paşti: tăia mielul... La miezul nopţii se făcea slujba de Înviere, iar duminică di­mineaţă se împărţeau «paştile», să aibă fiecare la copii, că unii aveau vite, pe deal, şi trebuia să le ducă şi ălora, acolo...” La prînzul de Paşti, tot gospodarul punea pe masă: “supa de miel ori de pasăre, prăjiturile, cozonacii şi vinul; ca şi pe la alţii”. Ce-au den­suşenii numai al lor? “Un obicei cu un cocoş...”

Obiceiul ni-l desluşeşte  Sorin Dumitru Ştefoni. Îl ştie bine, căci, la iniţiativa lui, acum vreo 17 ani a început a se face din nou. “În prima zi de Paşti, la noi e obiceiul să se facă «alergatul prescurii» şi «împuşcatul cocoşului». Se fac două tabere de «flăcăi» şi e un fel de concurs între ele. Locuitorii se strîng în vatra satului şi dau prescura uneia dintre echipe, în vreme ce cealaltă se duce în capătul satului. Prima echipă va mînca prescura (pîine dospită) pregătită de gospo­di­nele din sat cu cîteva zile înainte ( pîinea e tare şi nu-i deloc uşor s-o mănînce), iar cea de a doua echipă va alerga spre biserică, unde e şi vatra satului. Dacă termină întîi cei cu prescura, atunci ei sînt cîşti­gă­to­rii. Dacă ajung întîi cei cu alerga­tul, ei cîştigă”. Drept recompensă, cîş­ti­gă­to­rii primesc un cocoş. Şi-aici în­ce­pe cea de a doua parte a obiceiului, pentru că acest cocoş nu se-mparte între membrii echipei, ci-l primeşte acela care poate să-l împuşte. “E destul de dificil, pentru că se leagă cocoşul cu o sfoară de picior şi capătul sforii e legat de un copac. Cocoşul se mişcă, se zbate şi trebuie să-l nimereşti. Localnicii îşi dovedesc astfel măiestria în mînuirea puştii, sub suprave­gherea pădurarului şi sub privirile spectatorilor”.

 

Articole înrudite