Iordănitul femeilor - un obicei aproape uitat

Era a doua zi după Bobotează, iar satul, după ce soarele trecu binișor de crucea cerului, se înveli în huietul unui ritual necunoscut mie numit, straniu, „iordănitul femeilor”. Spun „în ciuda numelui”, căci aveam să fiu de față la o desfășurare dionisiacă de forțe, ale cărei protagoniste erau toate femeile măritate ale comunității aceleia străjuite de cețuri. Porniseră dintr-un capăt de sat spre celălalt. Băteau la poartă, intrau, gustau din bucate și ce mai rămânea adunau în coșuri de nuiele și plecau, hăulind, mai departe.

Cântau, jucau și chiuiau... Seara se lăsa încet peste acoperișurile de pe care se topea zăpada până să ajungă ele la ultima casă. Acolo, în ograda celei din urmă gospodării, erau întinse mesele, și coșurile cu bucate se goliră ca prin farmec, în vreme ce pâinile, cârnații și fripturile erau așezate în străchini...

O după-amiază, o seară și apoi o noapte întreagă bărbații s-au ferit să iasă dinaintea femeilor. Căci cine s-ar fi încumetat nu ar fi scăpat „nebotezat” la primul ochi de apă. Chiar și așa, în casele lor să fi fost, dacă deschideau ușile ori ferestrele, să șuguiască cu vreo nevastă, erau stropiți cu apă, în valul de râsete...

O dată cu zorii, cu pieptarele și scurtele descheiate, cu obrazul roșu și coșurile goale, nevestele s-au întors la casele lor.

Stăteam la fereastră – nu intrasem pe-atunci „în rândul nevestelor” – și priveam șirul parcă nesfârșit de femei care încheia sărbătoarea în tăcere. Unde să fi fost gureșele, vivacele femei ale zilei trecute? Nu știu să vă răspund. Știu doar că la prânz masa a fost întinsă, cu toate ale ei, din plin, fără ca vreunul dintre ai casei să sufle un cuvânt despre „iordănitul femeilor”. Satul se reîntorsese „în timpul lui”...