Am fost uimită, cu ani în urmă, să aflu, în muzeul din Bad Gastein (vechea vale romană a Castunei, din Alpi) reprezentări ale unor obiceiuri de iarnă mult asemănătoare cu ale noastre. Întregul alai de personaje animaliere, multe cu note puternice de fantastic, pe care-l afli iarna pe ulițele satelor noastre, în plinul Sărbătorilor, cu diversitatea și bogăția costumelor – m-au frapat printr-o asemănare căreia nu-i găseam altă explicație decât un fond comun, ancestral, al popoarelor indo-europene. Mai exista o explicație, moștenirea celtică pe aceeași vale a Castunei ca și prin unele dintre zonele țării noastre. Dacă am observat o diferență importantă a fost aceea că traduțiile castuneze pun în centru lupul, în vreme ce la noi cel mai impresionant și impresiv personaj, care are propria-i ceată și propria-i poveste, este... ursul. Același URS pe care îl voi evoca pentru domniile voastre împreună cu dna Cristina Hanganu, unul dintre cei mai implicați oameni, în ultimul deceniu, în organizarea festivalului de tradiții de iarnă „Ursul de la Comănești”. Bibliotecară și fotograf pasionat, aceasta a aprofundat, în ani, istoria acestui obicei și a avut bunăvoința să ne răspundă la întrebări.
„Un animal venerat în multe culturi”
Care este vechimea tradișiei Urșilor (a dansului urșilor) pe Valea Trotușului? Unii vorbesc despre o moștenire geto-dacică ori celtică, alții despre un obicei mai recent (de doar 200-300 de ani), cu origini rome? Care e adevărul cunoscut și acceptat în această zonă etnografică/ etnofolclorică?
Nu știu, concret, ce vechime are obiceiul ursului. Pot spune mai degrabă că el se pierde în negura timpului. Muntenii de pe Valea Trotușului spun că cine n-a jucat ursul vreodată nu poate înțelege cât suflet și câtă pasiune se ascund în acest joc. Pentru locuitorii de pe aceste meleaguri, nu se poate face trecerea dintre ani fără acest obicei. Aș zice că toți locuitorii au acest joc în sânge. Se știe că ursul, în general, este un animal venerat de multe popoare și în multe culturi. Există, într-adevăr, și un „joc al ursului”, dar cred că este ceva cu totul diferit de tradiția de pe Valea Trotușului. În primul rând, la noi pe Vale se folosesc pieile acestor maiestuoase animale; pieile se păstrează cu grijă din generație în generație. Deci, nu îmblânzim un animal viu. În al doilea rând, tradiția noastră se pare că este mult mai veche decât sosirea romilor pe aceste meleaguri. Se înțelege de la sine că aceste două obiceiuri sunt diferite și au alte origini.
„Contează spectacolul, nu orgoliile”
De la an la an (cu o mică pauză în perioada pandemiei de coronavirus), dansul urșilor de la Comănești, Festivalul Ursului ia amploare. Care este „secretul” acestui succes de imagine?
În Comănești, aproape fiecare cartier are o ceată proprie de urși. Există cetele din Zăvoi, Lăloaia, Lunca de Jos, Leorda, Vermești, unde oamenii se adună și duc mai departe tradiția. Lor li se adaugă urșii din localitatea vecină, Asău, pe care comăneștenii îi percep ca fiind tot de-ai lor. E o concurență ca la liga de fotbal. Fiecare vrea ca urșii lui să fie mai frumoși, mai îngrijiți, ca strigăturile să fie cât mai autentice și cât mai pline de tâlc. Festivalul de datini care se ține anual la 30 decembrie, la Comănești este un veritabil concurs. Doar cine n-a jucat ursul niciodată nu poate înțelege rivalitatea frumoasă dintre cete și grupuri de urși, rivalitate care vine din dorința fiecăruia de a avea urși mai frumoși, cu blănuri mai bine întreținute, cu canafi mai noi, cu dansuri și coregrafii foarte spectaculoase. Până la urmă, contează spectacolul, bucuria oamenilor, nu orgoliile lor.
„Mascații fac parte din familie”
Ceata de urși/ care însoțește ursul are regulile ei. Care sunt acestea și cum se păstrează ele?
Cetele de urși au niște reguli bine stabilite pe care membrii lor le respectă cu sfințenie. În primul rând, sunt toboșarii. Ei asigură sonorizarea și ritmul jocului. Fără ritmul tobelor n-ar juca ursul. Apoi, sunt purtătorii de urși sau comandanții – cum li se spune. Numărul lor variază în funcție de numărul de urși. Apoi vin elementele principale – urșii. Aceștia joacă cum li se cântă, adică așa cum li se bate toba și sunt coordonați de către comandanți. Apoi, vin baba și moșul; ei reprezintă familia ipotetică de la care a plecat tradiția. Mai există și un fluierar care păstrează dar și îndulcește linia melodică. La ceată se mai adaugă mascați care poartă diverse măști populare confecționate în zonă. Mascații însoțesc moșul și baba și „fac parte din familie”. Aceștia pot fi mai mulți sau mai puțini dar fac parte și ei din această ceată.
O tradiție unică
De la grupurile foarte mici de „ursari” (în care se poartă una, două, maxim trei piei de urs) se poate ajunge la grupuri de zeci de urși. Cum se „construiește” și se păstrează, în timp, o ceată de urși, pe valea Trotușului?
E vorba despre o tradiție care se pare că e unică. Acest lucru reprezintă o provocare importantă pentru locuitori. O dată ce a fost alcătuită o ceată, membrii ei sunt aceiași ani la rând iar la fiecare an se adaugă alții, din cauza provocării, așa că ceata ajunge să crească. Pentru că locuitorii din zonă respectă tradiția, nimeni nu părăsește trupa iar regulile ei sunt respectate cu strictețe. Un alt motiv pentru care cetele se păstrează și chiar își măresc efectivul o reprezintă marea provocare a concursului. Acest unic festival și concurs care se ține pe 30 decembrie îi determină să fie cei mai buni, să câștige marele premiu și să li se ducă faima. Devenind de la an la an mai buni. Așa se păstrează o tradiție veche și faptul că administrația locală organizează anual acest festival e un lucru foarte bun pentru conservarea obiceiului și mărirea cetelor.
Ce diferențe există (dacă există) între Ursul de la Comănești, cel de la Asău, cel de la Dărmănești etc.?
Există diferențe între cetele de urși din Comănești, Asău, Dărmănești, cartiere șamd, unde în primul rând, ritmul jocului este ușor diferit.Cei care nu sunt localnici și nu văd în fiecare an acest joc nu realizează diferența. Ritmul e diferit, inclusiv bătaia tobelor. Nu e mai accelerat ritmul, este o altă bătaie. De asemenea jocul ursului e ușor diferit de la o ceată la alta.
„Blănurile de urs au și peste 50 de ani”
Care sunt problemele cele mai mari cu care se confruntă cei care vor să păstreze tradiția Ursului de Anul Nou? Procurarea și păstrarea pieilor de urs? Trecerea de la o generație la alta a obiceiului, atragerea tinerilor către ceata de urși?
După cum spun ursarii, cea mai mare problemă o reprezintă costul întreținerii, conservării pieilor de urs pentru că deși unii speculează că la noi în zonă oamenii vânează an de an urși pentru a le folosi pielea acest lucru e complet greșit. Ursul este un animal protejat de lege și la noi se respectă legea ca peste tot în țară. Pieile de urs sunt păstrate cu sfințenie în podurile caselor de pe Valea Trotușului și sunt îngrijite în cele mai bune condiții posibile și scoase la iveală înaintea trecerii dintre ani. Sunt familii care au blănuri de urs de peste 50 de ani. Dacă ai crescut cu o blană de urs în podul casei, înseamnă că părinții sau bunicii tăi au făcut parte dintr-o ceată. Iar dacă tu porți blana de urs de mic, de când înveți să mergi, nu e firesc ca, asemeni altor tineri ca tine, să faci parte la rândul tău dintr-o ceată, să duci tradiția mai departe, ca și strămoșii tăi? Sunt tineri de pe Valea Trotușului pe care viața i-a purtat pe alte meleaguri, pentru că așa e viața in zilele noastre. Majoritatea însă se întorc acasă în această perioadă, în mod special ca să joace ursul.
„Un obicei interzis în comunism”
Ce ne puteți spune despre festivalul Ursului de la Comănești din ultimul deceniu? Cum a evoluat? Ce va fi în acest an?
Acum 30-40 de ani, cetele erau mai mici pentru că nu prea era voie să umbli cu ursul. Nu era un obicei interzis dar nici nu earu admise adunările publice mari mai ales ca au mascați cărora nu li se vede fața, ș.a.m.d.. După Revoluție, tardția asta a explodat. Mare a fost bucuria oamenilor că li se permite să se exprime în public. Acum, de la an la an, pe 30 decembrie se blocheaza circulația pe toată Valea Trotușului iar festivalul de datini strămoșești a ajuns anul acesta la ediția a 27 – a. De la an la an, sunt tot mai buni. Avem peste 1200 de colindători și artiști populari care defilează la Comănești, de la primărie spre centrul orașului. Avem cca 25 de mii de iubitori de tradiții din județ și din țara, iar mai nou din toate colțurile lumii, pentru că suntem intens mediatizați în presa scrisă și audiovizuală. Sunt câțiva ani de când la Comănești vine un profesor universitar din Japonia și își ia notițe la scenă despre diferența dintre cetele de urși din festival.
„Un cuvânt specific cetelor: Ceatlău”
Dansul urșilor (și festivalul de la Comănești) are o spectaculozitate a lui. Nu e de mirare că mulți încearcă să prindă/ surprindă într-o fotografie esența acestui obicei? Recent, o fotografie a făcut înconjurul planetei. Ce ne puteți spune despre asta?
Pentru mine, fotografia e o pasiune din copilărie. Fotografiile cu ursul apărute prin New York Times, în Express, char și printr-o agenție rusă de presă, sunt bune dar exprimă prea puțin din ceea ce se simte la fața locului. O felicit pe domnișoara care a făcut această fotografie și înțeleg că este totuși cu origini în zonă și plecată de mulți ani de acasă. Suntem măguliți de atenție și îi vom primi pe toți cei care vor veni să vadă și să scrie etc. despre acest obicei.
Care sunt momentele esențiale ale dansului ursului și care sunt „cuvintele” care îl însoțesc? Ce semnificație au?
Acest joc este ca o piesa de teatru și are trei mari momente. Intrarea (sau bătaia toboșarilor și căntatul fluierului) numită Firicelul – curge așa ca un firicel bătaia. Intră deci toboșarii, cu Firicelul, care prefațează intrarea urșilor. Acesta e momentul de baza al jocului, dansul urșilor, în care avem 2-3 bătăi diferite ca muzicalitate subliniind îmblânzirea ursului, jocul în sine. Apoi vine încheierea care are același sunet distinct ca intrarea, adică același Firicel. Cuvintele care însoțesc tot acest joc au rol de urare, de a alunga spiritele rele, să ne protejeze, de a ura noului an să fie mai bun decât cel trecut. E un sens metaforic, zic eu, de îmblânzire; îmblânzind ursul îmblânzești și anul care vine. Un cuvânt specific cetelor: Ceatlău. Este bățul cu care comandanții dresează urșii, purtătorii de urs bat simbolic animalul. Toate cetele au cam același vocabular: Te-am crescut... te-am adunat... din pădure te-am luat... te-am crescut... Deci, exact ritualul creșterii anului, bogăției anului, îmblânzirii iernii. Ursul crește, a fost hrănit și crescut de om, îmblânzit și făcut să joace pe ritmul lui. În zona Trotușului, specifică creșterii animalelor, vă imaginați că pentru ei ursul reprezintă animalul suprem, sacru și prosperitatea. Îmblânzirea ursului reprezintă prosperitatea. Capra e un joc mai domestic. Ursul reprezintă sălbăticia care trebuie îmblânzită. Jocul caprei e mai blând, mai uman pentru că și capra e un animal domestic. Pe când ursul e salbatic si trebuie îmblânzit, exista deiferența asta între melodie, ritm, dans si text. La noi, participă trupe de pe Vale dar si din țară Am avut trupe de la Botoșani, Vaslui din tot jud Bacău. Se vine cu dansul bătrânilor, ”Moșu și Baba”, Plugușorul, Jianul, o tradiție de vânătoare, care e chiar din zona noastră (?) ...Chiar în această perioadă se fac înscrierile trupelor. Concursul se desfășoară pe secțiuni, nu comparăm capra cu ursul. Primăria Comănești oferă premii în bani (nu foarte mari). Ei fac repetiții pentru concurs. De când se face frig se aude în jurul Comaneștiului bătaia tobelor. Fiecare cartier cu bătaia lui.