Viflaimul, obiceiul interzis

Dracii, Moartea şi Irozii (în carne, oase, fâşii de pânză, hârtie colorată, ghemotoace de lână, piei şi blănuri, ori cu tălăngi legate de trup) bat drumurile satelor maramureşene, suprapunând teatrul popular inspirat din Naşterea Mântuitorului peste urmele colindatului cu măşti şi ale altor obiceiuri pre-biblice.

Viflaim – forma arhaică, regională, pentru Bethleem, locul naşterii lui Iisus – este o piesă inspirată direct din Scrierea Sfântă, în care apar personaje biblice, precum Iosif şi Maria (Sfinţii Părinţi), îngerii, magii şi cei trei păstori. În Maramureş, lor li se alătură personaje mai puţin obişnuite, între care Moartea şi dracii. Aceştia din urmă, spectaculoşi prin apariţie – “dansul drăcesc” şi “bătaia dracilor” fascinează, datorită măştilor aparte ale personajelor şi gesturior lor care vin din ritualuri străvechi – atrag astăzi îndeosebi turistul curios, care vine în Maramureş, între Crăciun şi Bobotează, şi pentru a privi acest moment artistic unic într-un an. Iosif, Maria, Irod, păstorii şi magii sunt personaje emanate de textul biblic. Moartea şi dracii vin din practici rituale mai vechi, dar se suprapun, ca emoţie, peste unul dintre momentele relatate în Biblie, acela în care Irod, aflând că s-a născut un nou “rege al Iudeilor”, a recurs la un act fără precedent, punând să fie ucişi toţi copiii din Bethleem în vârstă de până la doi ani. 14.000 de suflete nevinovate au fost ucise atunci, fără însă ca Irod să-l afle pe Iisus şi să-l dea morţii. Momentul acesta ­ crede uncheşul D. Pop din Sighet – este cel care justifică prezenţa Morţii şi a diavolilor în sceneta biblică.

Datorită influenţei negative pe care ar fi putut-o exercita asupra privitorilor scena bătăii acestora din urmă, în anii ’80, autorităţile comuniste au recurs la un gest extrem, acela de a interzice Viflaimul în Maramureş. A fost, probabil, unul dintre puţinele momente în care reprezentanţii bisericii au fost de acord cu administraţia comunistă.

Viflaimul, văzut de un francez

Înainte însă de această “interdicţie”, într-un sat maramureşean a hălăduit, vreme de câţiva ani, un antropolog francez, Claude Karnoouh. În anii ’70, el a trăit câţiva ani într-un sat de pe valea Cosăului, la Breb (loc căutat azi de Prinţul Charles, care şi-a cumpărat două case în sat, ca şi de un vestit paparazzo, Duncan Ridgley, care a ales liniştea arhaică a satului “aproape medieval” în locul “pândei” zilnice vedetelor britanice). Acolo a fost martorul Viflaimului, despre care ne povesteşte: “Primul meu Crăciun pe valea Cosăului a fost, cred, prin ’73 sau ’74. Am văzut atunci un «Viflaim» ­ teatru popular şi ritual, înfăţişând Naşterea Domnului. În Europa occidentală, se juca de obicei în Evul Mediu, în faţa Bisericii. Era splendid! Pentru mine a fost neaşteptat să regăsesc asta în România secolului XX. Într-o Românie comunistă. Numai că Viflaimul nu se juca dinaintea bisericii, ci în curtea popii. Pe lângă cei din sat, veneau 50-60 de alţi tineri din Sighet să-l vadă. Ce impresie îmi făceau interpreţii personajelor biblice? Erau foarte buni profesionişti. Adică interpretau la un nivel profesionist, deşi ei erau, în esenţă, amatori. Era însă vorba despre un obicei care se exersa aici de veacuri. Era mult entuziasm”. Karnoouh remarcă apoi că Viflaimul de la Breb era “diferit parţial de felul în care se serba Crăciunul la Sighet; era un festival care avea loc între Ajun şi Anul Nou şi care se chema «Obiceiuri laice de iarnă». Bineînţeles că eram invitat şi acolo, de autorităţile socialiste. E vorba aici de ajunul Anului Nou, de nişte pseudo-carnavaluri ce-şi înşiră cortegiile pe străzile oraşelor de provincie, unde folclorişti militanţi şi birocraţi ai caselor de cultură şi educaţie socialistă se chinuiau să prezinte niscai rituri vechi de la Crăciun până la Bobotează, ciopârţindu-le de aspectele creştine, până nu mai rămânea decât ceea ce ei defineau a priori drept laic. Era un demers grotesc, unde, în cazul Viflaimului, de pildă ­ un spectacol al Naşterii – sunt lăsaţi pe dinafară îngerii, Maria şi cuvântarea despre nou-născutul Hristos, fiind în schimb păstraţi în scenă Irod, curtenii săi şi diavolii – ca şi cum diavolii n-ar participa şi ei la şi n-ar purcede de la transcedenţa divină!”.

Remarc că poporul român – ca şi cel francez ­ nu s-a născut creştin. Ritualurile precreştine s-au suprapus peste cele creştine. Ce a ieşit nu e întotdeauna pe aceeaşi linie cu religia. “Riturile de fertilitate şi de blestem erau foarte puternice, la Breb”, îmi spune, completându-mi gândul, Claude Karnoouh. În plus, oamenii din satele retrase trăiau adeseori în afara timpului. “Am întâlnit oameni bătrâni, în Maramureşul anilor ’70, care credeau că împăratul Franz Iozef încă era conducător. Ei au un ritm de viaţă, un ritm intelectual care nu e al nostru. Nu au această boală, de a citi ziarul, cum spunea Hegel. În cartea mea («Inventarea poporului-naţiune. Cronici din România şi Europa Orientală. 1973-2007» – n.n.) scriu despre diacul Ion cu care eram prieten. M-am dus la el acasă şi i-am spus băiatului lui, Gheorghe Pop a lui Ion, că primul om a ajuns pe Lună. Şi el a replicat, calm: «Da... dar spune-mi, dumneata, s-o întâlnit cu Dumnezeu?». Am rămas năuc. Am zis: NU. Şi răspunsul a fost: «N-are haz, na!».”

“A dispărut ritmul...”

Expulzat de comunişti, care încep să vadă un pericol în studiile sale folclorice şi antropologice, Calude Karnoouh a revenit în România după Revoluţie. Şi-a imaginat că libertatea va da mai multă... libertate şi obiceiului arhaic. A constatat însă că pervertirea acestuia e mai dramatică în comunism decât în postcomunism. Pe de o parte pentru că el şi-a pierdut naturaleţea, firescul, dezvoltând o latură comercială care nu existase până atunci. Dacă înainte vreme măştile Viflaimului coborau balanţa către personajele “întunecate” cu intenţia de a scoate elementul religios din scenă, de data aceasta demersul are o altă motivaţie: plusul de spectaculos. Asta e în ton cu tot ceea ce se întâmplă în Maramureş, sub influenţa aşa-zisei nevoi de modernizare, de occidentalizare, de la linia arhitectonică la îmbrăcăminte, de la instrumentarul casnic şi gospodăresc la meşteşug şi obicei. Claude Karnoouh îşi aminteşte o întâmplare din anii ’70. Învăţătoarea satului i-a arătat într-o zi lucrările de control al copiilor. Le ceruse să povestească o întâmplare din vacanţă, iar ei au relatat-o... în versuri. “Trăiau într-un ritm de viaţă care nu era şi al nostru. Când era vorba despre ceva solemn, mesajul venea, de la sine, ritmat. Scriau în versuri, ca la o oraţie de nuntă. Aceasta era dovada puterii foarte mari a tradiţiei, de a privi lumea ritmat. M-am întors după 8 ani în Breb. Ritmul dispăruse. Discursul s-a mai deschis, dar ritmul dispăruse. Satul e pe jumătate plecat din ţară, cei rămaşi sunt foarte bătrâni, pământurile au rămas nelucrate, ciorbele nu se mai acresc cu zer, pentru că nu mai cresc vaci pentru lapte... În sat, acum sunt două biserici, greco-catolicii se ceartă cu ortodocşii şi-n curtea popii nu se mai joacă Viflaimul. Ce-mi doresc pentru ei? Să aibă un Crăciun Fericit. Şi-un An Nou Fericit. Şi să-şi regăsească sufletul. Nu mă pot duce de Crăciun în sat, dar le promit că voi fi cu ei de Paşti!”.