-

Rânduiala meselor mănăsirești la Muntele Athos

Scris de

În trapezele marilor mănăstiri aghiotâte (de la Muntele Athos – n.n.), din frescele pictate după erminiile știute de toți zugravii de biserici, Sfântul Onufrie stă mereu cu ochiul ațintit asupra meseanului, gata, parcă, să-l mustre dacă dă prea mare importanță hranei trupești și prea puțină celei spirituale: „Nu numai cu pâine va trăi omul” (Matei, 4, 4).

Trapeza e „spațiu spiritual” din vremea Sfântului Antonie cel Mare

Până și în trapeză – sufrageria mănăstirească, pe înțelesul tuturor – întâietate are rugăciunea și abia pe urmă vin bucatele. Despre rosturile trapezei și „ascultarea” trapezarului și a ajutoarelor lui vom scrie în cele ce urmează, amintindu-le așa cum le-am perceput, în pelerinajul la Muntele Sfânt ca și prin alte locuri cu aceeași sacră încărcătură din Țară și din lume.
Să începem, deci, cu o simplă referință etimologică – de folosință însă pentru a înțelege cele ce vor urma. „Trapeza” este un cuvânt cu origini grecești și înseamnă: „masă”. Ar putea fi... oricare masă din „blăni” de lemn, abia șlefuite, dacă nu ar fi căpătat, de la Sfântul Antonie cel Mare încoace – adică de pe vremea când se fixau primele rânduieli mănăstirești la Muntele Athos – o încărcătură sacră aparte. De la simpla masă de lemn în jurul căreia se adunau călugării, pentru a aduce mulțumiri Domnului și a mânca doar atât cât să capete puteri pentru lucrul lor (fie el, lucrul acesta, fizic - la construcția bisericilor sau la muncile câmpurilor, pentru a asigura bucatele supraviețuirii; sau spiritual, rugându-se fără încetare), trapeza a devenit o încăpere, cu rol aparte în existența mănăstirii și în supraviețuirea trupească și duhovnicească a călugărilor. Îndeobște, această încăpere este în apropierea bucătăriei, a brutăriei, a cămărilor, a pivnițelor mănăstirii, astfel încât activitatea specifică să fie oarecum delimitată de cea care se desfășoară în biserică, paraclise și aghiazmatar. Ori în chilia de aspră retragere și rugăciune a monahilor și monahiilor.

Rânduiala trapezei, după Părintele Epifanios

„Rânduiala trapezei e în strânsă legătură cu rânduiala bucătăriilor”, îmi spunea călugărul Epifanios, cu ani în urmă, când l-am vizitat în chilia lui de la Mylopotamos, în mijlocul viilor athonite. Cel cunoscut drept „șeful bucătar al Muntelui Sfânt” (căci diriguiește buna pregătire a marilor praznice de la Athos) și care a dat lumii prima și cea mai complexă carte de bucate a mănăstirilor athonite, mi-a întărit cele spuse arătându-mi o inscripție aflată deasupra ușii bucătăriei: „Masa aceasta nu e doar pentru simțuri, ci și a duhului sfânt trebuie să fie. După mâncare, se vor rosti psalmi, iar după băutură se vor intona imne de slavă”. „Rostul trapezarului e și el scris aici. Noi, cei care am primit ascultare la bucătărie, gătim bucatele rugându-ne întruna, dar nu e de ajuns să ne rugăm noi. Rugăciune să facă și cei care mănâncă. Înainte, în timpul și după sfârșitul mesei. Sunt psalmi și imne, prin care fiecare să mulțumească lui Dumnezeu pentru grija Lui și pentru darurile ce I le-a făcut”.
Tot de la Părintele Epifanios Mylopotamitul, în mica trapeză a chiliei cucerniciei sale, am aflat cum trebuie să se rânduiască lucrurile în trapezele cele mari, ale schiturilor și lavrelor din Muntele Sfânt. „Foarte rar se întâmplă ca la prânz ori cină în trapezele athonite să se afle numai viețuitorii mănăstirilor. Aproape întotdeauna aici sunt și pelerini – cel puțin 200 de credincioși se află, zilnic, în pelerinaj pe Munte -, iar ei trebuie să respecte cu strictețe toate regulile, asemenea călugărilor. Sunt ceasuri de zi și de noapte pentru rugăciuni și mai sunt aceste ceasuri ale meselor principale, prânzul și cina. De obicei, pelerinii știu ritualurile, dar dacă nu le cunosc, le sunt aduse la cunoștință de trapezarul șef și de ajutoarele lui, care veghează asupra rânduielii mesei și la păstrarea liniștii”.
(Despre liniștea aceasta vreau să spun acum câteva cuvinte. Nu e specifică doar mănăstirilor ortodoxe. „Ascultarea tăcerii” am experimentat-o (și am respectat-o) și într-o mănăstire catolică, pe Insula St. Honorat, din Mediterana, chiar în fața tumultuoase stațiuni Cannes de pe Coasta de Azur. Pelerinii și călugării așezau masa, împărțeau bucatele și mâncau în tăcere. Un singur glas se auzea, cel al monahului care citea din Cartea Sfântă, pe toată durata servirii mesei).

În partea estică, se va așeza masa starețului și a bătrânilor duhovnicești

În ce privește felul în care se așază la masă călugării, pelerinii, starețul mănătirii, și aici sunt norme de respectat. Mesele sunt lungi. Dacă o trapeză e mică, va fi una singură, centrală. Dacă e mai mare, Vor fi două, față în față, iar la capătul estic se va așeza, pentru a închipui forma literei „U” masa ierarhului – a starețului, în acest caz. În unele cazuri, cum sunt marile lavre athonite, Mesele, lungi, sunt așezate pe mai multe rânduri. Un lucru rămâne cert: în partea estică, de cele mai multe ori într-o absidă, se va aleza masa starețului și a bătrânilor duhovnicești ai așezământului monahal. În mănăstirile vechi, părinții, călugării, frații și pelerinii nu se așezau pe scaune, ci pe bănci lungi, și în felul acesta reproducând, încă o dată, desfășurarea mesenilor Cinei de Taină.
Masa începe după rostirea rugăciunii de binecuvântare a bucatelor și a celor prezenți, continuă în liniște și se oprește în momentul în care starețul se ridică de la masă și rostește rugăciunea de încheiere a prânzului (sau cinei). Uneori, semnul acesta e dat de un clopoțel care clinchetește o singură dată (se obișnuia în unele mănăstiri, atunci când arhimandritul era foarte bătrân și se ridica foarte greu). Faptul că starețul se ridică, dând semnalul sfârșitului mesei, nu înseamnă că el va părăsi trapeza, ci e posibil să rămână până ce ultimul dintre comeseni a părăsit încăperea, purtând binecuvântarea lui. La Schitul Prodromu, printre călugării români, am trăit acest moment, în care Preacucernicul Iulian, în ciuda vârstei lui înaintate și a faptului că era încovoiat de spate, a așteptat în ușa trapezei trecerea ultimului dintre meseni. Așa a înțeles el să cinstească și pe Dumnezeu, și pe viețuitorii și oaspeții schitului.

Scenele din viața Mântuitorului și chipurile de sfinți vegheau neștirbite

La Muntele Sfânt, pelerin aflându-mă (dar și jurnalist, aflat „cu treabă” prina cele locuri), am respectat, în rând cu ceilalți, „ascultarea tăcerii”, fie că a fost vorba despre trapeza Mănăstirii Vatopedu (unde printre ierarhii locului l-am regăsit pe Părintele Daniel, fiul celebrilor actori români Valeria Seciu și Octavian Cotescu), fie la Schitul Prodromu (unde viețuiesc călugării români) ori la chiliile ascunse în adâncul statului monahal, unde viața curge în sfințenie și sărăcie. Am rostit doar rugăciunea dintru început, apoi am ascultat cu capul plecat cum curg cuvintele culese din cartea cea sfântă, mâncând câte puțin din bucatele simple, sănătoase și gustoase, pregătite de călugări. Am tăcut, dar, uneori, smerenia pelerinului și curiozitatea jurnalistului parcă nu se împăcau întru totul. Și atunci, ridicând privirea de la mesele de marmură care se adânciseră pe locul unde, secole de-a rândul, călugării și-au așezat blidul cu fiertură de legume (ori cu pește și fructe de mare, la ceas de sărbătoare), priveam marile grinzi care susțineau plafonul trapezei, sau zăboveam cu privirea pe frescele care împodobeau sala de mese, după canonul erminiilor. Scenele din viața Mântuitorului și chipurile de sfinți vegheau neștirbite acolo, de secole. Iar scena Cinei celei de Taină, nelipsită din orice trapeză, te făcea să gândești – fie și pentru o fărâmă de timp – că masa aceea, a călugărilor și pelerinilor, e doar nesfârșita repetare a Cinei...
Simona Lazăr

Foto: Pixabay

Articole înrudite