„Când ne-o fi mai rău să ne fie ca acum”
Nu cunosc vreo vorbă care să mă intrige mai mult ca aceasta! Merge, proverbul, în situațiile în care ne este bine împreună, suntem fericiți, avem tot ce ne trebuie, însă... doar ce ne trebuie!
31 Ianuarie 2019, 22:09
Păi, cum să pot să o accept, așa cum vine ea din vechime, fără s-o amendez, fără să mă întreb cât de umil, poate, cineva, să fi fost, încât să declare, sus și tare, în orice situație, pentru că ar fi putut fi, doamne ferește, și mai dificil,...chestia asta, când ne-o fi mai rău, să ne fie ca acum?! Sau cât de dominator? Cu ce seamănă o astfel de atitudine?! Cu aceea în care suntem îndemnați să ne mulțumim cu ceea ce avem, sau, cu puțin, din partea celor care au mult și nu știu cum este să-ți dorești ceea ce nu vei avea niciodată! Este foarte ușor să recomanzi moderație, când abia ce ai râgâit peste măsură de sătul fiind, ce, nu știm vorba aceea,alta, sătulul pe flămând nu-l crede niciodată și-i și mai lipește un îndemn, așa zis înțelept, în coadă, cum este ăsta, ”când ne-o fi mai rău.....”!
Merge, proverbul, în situațiile în care ne este bine împreună, suntem fericiți, avem tot ce ne trebuie, dar, doar ce ne trebuie,suntem sănătoși, și nu cădem în patimi grele unde, chiar dacă ne este bine, unora le este rău și pentru că, așa este în viață, declarăm, cu emfază că,.....mai bine, când ne-o fi.....să ne fie ca acum! O fi pentru noi cei care, cu gura până la urechi, tragem concluzii valabile doar pentru noi, pentru că de fapt aceasta-i esența proverbului, și nu alta; iar cei care se aliniază vor comenta așa cum o fac eu acum convinși fiind că ar fi fost mai bine dacă era invers!
Ei, promit că n-am să mai vorbesc despre asta, pentru că ar trebui să mă mulțumesc cu vorba ce, tocmai, am analizat-o și căreia omul i-a dat valoarea avută la un moment dat, și pentru care, încă, există condițiile sociale ce o fac să nu fie uitată! Nu este obligatoriu să fiți de acord cu mine, cu toate că, știți bine, nu mereu simțim că este cazul să ne fie bine când de fapt ne este rău!
Un text de
Vasilica Ghiță Ene
Foto: Simona Lazăr