-

Nichita Danilov - despre sacru și impur

Scris de

Despre poezia lui Nichita Danilov – mai ales despre cărţile lui de început - s-a vorbit nu de puţine ori în asociere cu ritmurile baroce ale muzicii sau cu frescele religioase ale sfârşitului de ev mediu.

Corurile din cartea sa de debut, „Fântâni carteziene”, publicată în 1980, propun un poet optzecist copt deja, care promite să dea peste cap canoanele lirice fixate de poeţii afirmaţi imediat după război. E şi motivul pentru care clamează iertarea, într-un crescendo modulat, demn de alte veacuri: „Îngenuncheaţi în amurg/ să privim dincolo/ de spaima ochilor noştri/ dincolo./ / Dincolo dincolo/ ce este dincolo?/ să cerem iertare/ iertare iertare/ trupului nostru/ de dincolo”.
Nichita Danilov s-a născut la Climăuţi-Muşeniţa, în Suceava, în aprilie 1952. Fiul de ţăran bucovinean, crescut cu frica lui Dumnezeu, dezvoltă în creaţia sa temele şi personajele sacrului - „Atata beţie de sunete reci şi sublime/ se înalţă din trâmbiţa ta, o serafime, o serafime” - ale sfinţilor şi păcătoşilor biblici, cu cea a marii literaturi universale, în care găseşte tot atât de multă inspiraţie ca şi în Cartea Sfântă. Hamlet e în acelaşi carusel cu Cain şi Abel, Napoleon, Esenin şi Lermontov îşi împart gloria cu a martirilor. Asta fiindcă peniţa poetului redesenează din perspectivă religioasă destinul fiecăruia dintre ei, accentuând în acelaşi timp latura telurică a sfinţilor. Cum zice el chiar în titlul unui poem, „Se tulbură iarăşi, se amestecă lutul”...
Poate părea neverosimilă fervoarea religioasă a acestui poet optzecist, trebuie să spunem însă că ea este disimulată ori chiar „subţiată” în cărţile următoare celei de debut. În „Câmp negru”, „Arlechini la marginea câmpului” şi „Poezii” - toate apărute în intervalul 1982-1987 – asistăm la o decădere a divinului. Decădere şi cădere de capete de sfinţi. Asta este ceea ce ne sugerează Danilov în poezia „Arlechini la marginea câmpului (tablou fără ramă)” din care nu pot să nu citez in extenso: „Stau trei îngeri decapitaţi/ la capătul unui peisaj galben/ Primul e verde ca iarba/ al doilea e roşu ca focul/ al treilea vânăt ca luna./ Capetele le-au căzut la pământ/ şi acum în jurul lor creşte iarba/ Primul ţine în mână o trâmbiţă/ dar nu are gură să sufle într-însa/ Al doilea ţine o sabie/ dar nu mai are putere să o ridice deasupra/ al treilea are în mână o sferă de foc/ şi înăuntrul ei creşte iarba”. Să fie aceasta decăderea impusă de o doctrină pe care poetul trebuia să imite că o urmează? De fapt, cel care explorează mai adânc, azi, lirica lui Nichita Danilov din acele vremuri va observa că tot materia creştină este cea cu care lucrează. Doar că azi o altă cheie e mai potrivită decât atunci. E cheia pe care ne-a pus-o la îndemână, sub piatra de lângă fântâna cu lacăt (ca la Veneţia), în poemul său cel mai ambiţios dintre toate: „Nouă variaţiuni pentru orgă”, pe tema cunoaşterii simetrice şi a limitării cunoaşterii, o alegorie a introspecţiei, a cercurilor concentrice (în plan orizontal) şi a fântânilor suprapuse (în plan vertical). Despre poemul acesta şi despre cele patru personaje – Kiril, Nichita, Ferapont şi Lazăr – care se rotesc împrejurul personajului principal – fratele Daniel – se poate scrie un eseu întreg. Poetul trece pe rând prin toate cele cinci personaje, dar filonul liric cel mai generos este cel al lui Daniel, care-şi pătează haina ingenuităţii gradului de cunoaştere zero pe măsură ce i se revelează feţele multiple ale lumii. De aici încolo, Nichita Danilov, alias Daniel, devine cavalerul impur, pregătit să facă faţă provocărilor existenţei lui pământene.

Un text de Simona Lazăr