-

“Efectul Glenn”. Două lumi și o singură poveste

Scris de

Două lumi și o singură poveste. Cea în care-și intersectează destinele un astronaut american, un matematician român și o adolescentă care, după treizeci de ani, avea să devină autoarea unui best-seller despre dragoste, spionaj și totalitarism.

În anii '60, 57 de români – unii din vechi familii aristocratice, alții, oameni obișnuiți – reușeau să iasă de sub clopotul de sticlă al comunismului prin “efectul Coandă”. Legenda spune că geniul aeronauticii românești, Henri Coandă, ar fi cedat statului comunist patentele unora dintre descoperirile sale, în schimbul libertății unor români. În anii '80, un astronaut american avea să ajute și el la “evadarea din comunism” a doi români: fiica și soția unui cunoscut matematician american (azi) de origine română. Este ceea ce ar putea fi reținut de istorie drept “efectul Glenn”.

Matematicianul

Întâmplarea mi-a relatat-o chiar Henri Moscovici, matematicianul de renume mondial, emul al lui Gheorghe Vrănceanu și, pentru o vreme, coleg de breaslă cu Zoia Ceaușescu. Dar pentru a afla cum s-a-ntâmplat ca de astronautul John Herschel Glenn Jr. – cel de-al doilea american trimis în spațiu (în 1962, cu astronava “Friendship 7”) – să depindă soarta unor români, dați-mi voie să dăm firul înapoi, până la jumătatea anilor '70.

Desființarea Institului de Matematică, în 1975, ar fi putut fi fatală pentru cercetarea românească. Matematicienii au fost răspândiți la institute de cercetare aplicată, unul dintre ele fiind INCREST, așa numitul institut național de creație științifică, înființat de fapt de Henri Coandă. Acolo am lucrat câțiva ani cu Zoia Ceaușescu, care era directoarea departamentului de matematică”. Aici, interlocutorul meu simte nevoia să așeze lucrurile în ordine: “Era o persoană plăcută și avea calități umane și chiar matematice. Caricatura care s-a dezvoltat în legătură cu ea mi se pare nebazată pe adevăr. Zoia avea un caracter pozitiv, dar a avut nenorocul să fie fiica acestor doi indivizi”. Îmi mai spune că, datorită Zoiei Ceaușescu, a reușit să plece la conferințe, în afara țării. “A fost prima dată când mi s-a dat o aprobare, pentru că pe cerere era semnătura ei”.

După o primă ieșire în Germania, a urmat invitația celor de la Institutul de Studii Avansate de la Princeton, New Jersey, Statele Unite. “Am fost invitat pentru doi, ani, echivalentul unei burse post-doctorale, dar mi s-a aprobat un singur an. A fost momentul în care am decis să rămân acolo”. “Ați hotărât să fiți american?”, îl întreb. “Nu. Am hotărât să rămân matematician. Faptul că am rămas la Princeton e pur accidental, putea la fel de bine să fie un institut din Franța sau Germania”. Chiar și așa, o dată rămas dincolo de “cortina de fier”, putea opta pentru o carieră universitară oriunde în lume. “Am ales Statele Unite datorită sprijinului politic pe care mi-l puteau oferi”, spune Henri Moscovici. O dată luată decizia de a nu se mai întoarce, grijile lui le-au reprezentat fiica și soția, rămase în țară. “300 de matematicieni din Franța și Germania semnaseră o petiție, prin care se cerea reunirea familiei mele”..., însă Ceaușescu nu s-a lăsat impresionat. “În Statele Unite am avut șansa să aflu că la una dintre universitățile la care am primit oferte de catedră, Universitatea de Stat Columbus, din Ohio, rectorul era prieten cu senatorul John Glenn, fostul astronaut, care era pe atunci președintele comitetului pentru comerț al Senatului SUA. Cum România aștepta reînnoirea clauzei națiunii celei mai favorizate, în noul document – se întocmea la fiecare doi ani – a fost stipulată, la capitolul “interese și condiții”, și reunificarea familiei mele. Așa, Claudia și Elvira au putut veni în Statele Unite”. Era anul 1981.

Scriitoarea

În Bucureștiul de azi, Claudia Moscovici, scriitoarea care a uimit America, în 2009, cu best-seller-ul său “Velvet Totalitarianism” (Totalitarismul de catifea) – un thriller politic, combinat cu o poveste de dragoste, pendulând între două lumi –, redevine, preț de câteva minute, copila de la începutul anilor '80. “Pentru mine, România din copilărie e un spațiu divizat emotiv. Aveam prietene bune, o familie care mă iubea... Dar trăiam cu frica în sân, pentru că știam că tata plecase; iar noi vorbeam în baie, cu robinetul deschis. Eu și mama nu eram sigure dacă guvernul ne va lăsa să plecăm Trăiam în incertitudine. Mama făcea aluzii la interogatorii, la securitate. Bunicul stătea la cozi la alimente, zi de zi. Nu aveam apă caldă și lumină, totdeauna. Bucureștiul era gri și trist, dar viața emoțională, la școală și în familie, era pozitivă.” Cum au primit Claudia și Elvira Moscovici vestea că sunt libere să plece? “În primul moment a fost un elan de bucurie naivă. Așteptam asta de doi ani. Câteva ore după aceea, am întrebat: Dar bunicii, dar colegii de școală? Vor veni și ei? {i atunci am început să am un sentiment de dezrădăcinare”.

În toamna anului 2011, la exact 30 de ani de la plecarea din țară, Claudia Moscovici a revenit în București, la lansarea ediției românești a cărții sale - “Între două lumi” (varianta de titlu aleasă de Editura Cutea Veche). “N-am mai recunoscut locurile”, îmi spune, când o întreb despre drumul ei în țară. “Dar am recunoscut oamenii, căldura lor. Cred că-mi lipsea cultura românească. Nu am simțit nevoia să mă duc în Drumul Taberei. Reacția mea psihologică e mai mult de atașament față de oameni și de spirit. Mi-e frica de dezrădăcinare și de aceea țin la oameni mai mult decât la locuri.”

Pentru Henri Moscovici plecarea din România a dezvoltat o curbă ascendentă. Profesional, îl remarcăm ca părinte al unei teorii în domeniul geometriei non-comutative, alături de Alain Connes. Obișnuiește, spune fiica lui, să poarte cu el hârtie și creion, notând mereu formule matematice, oriunde s-ar afla. “În ce mă privește, tata m-a încurajat spre științe și matematică, dar mi-a transmis și altceva, mai puternic: să-mi dezvolt talentul și să merg spre ce mă pasionează”. A ales literatura, dar curând a înțeles că specializarea strictă într-o nișă îngustă a unei teorii literare nu i se potrivește. “M-am născut în secolul greșit”, afirma ea, în vreme ce, ca tânăr doctorand la Princeton, punea bazele unui curent literar, “postromantismul”. “Mi-ar fi plăcut să fiu o tânără doamnă din secolul XVIII, să întrețin saloane literare”, spunea, în vreme ce studiile postuniversitare o obligau să-și torsioneze gândirea, să destructuralizeze structuri literare. “Pentru mine, asta a fost un fel de cortină de fier intelectuală. Din dictatura socială din care plecasem, intrasem într-o dictatură intelectuală. N-aș fi crezut că sistemul umanist, în vest, e atât de dogmatic!”. Pentru a doua oară în viață, Claudia Moscovici avea nevoie de “efectul Glenn”, ca să evadeze din dictatură. De dată aceasta, a salvat-o literatura. După zece ani de documentare, scrie primul roman. “Velvet Totalitarianism”. Un best-seller cu care a travesrat Atlanticul și Europa, în sens invers, ca să afle și cititorul român ce-nseamnă să pendulezi “Între două lumi”...

Rețeta succesului… “Între două lumi”

Un love story + o carte de spionaj + o ficțiune istorică. Asta este rețeta pentru un best-seller. Cel puțin în America, unde “Velvet Totalitarianism” a cucerit piața de carte în 2009, într-o manieră categorică. Cartea Claudiei Moscovici i-a subjugat pe americani, care acum pregătesc acum și un film care la bază aceeași carte. Deși, fie vorba între noi, ar ieși vreo trei filme bune din cartea asta. Toate după aceeași rețetă, la care aș adăuga un strop de subiectivism, nu de alta, dar și scriitoarea și regizorul au trăit (o parte din) existența personajelor, emigrând din România în adolescență. “Între două lumi”, ediția în limba română, promite și ea să devină un succes de piață. “E o atmosferă romantică, dar nu are forme retorice, nu dă impresia de demodare”, spunea la lansarea de la Institutul Cultural Român criticul literar Alex. {tefănescu. “Personajele Claudiei sunt oameni adevărați, dar și ceva mai mult. Diferența de dimensiune îl avertizează pe cititor că suntem în domeniul artei. Claudia realizează o diferență foarte mică, dar sesizabilă, în supradimensionarea personajelor. E și un anumit aer de legendă în cartea asta. Imaginea nu prea are rigoarea realistă a perioadei comuniste, dar acest aspect se găsește și la Eliade. Sunt șabloane. Se vede o anumită incapacitate de a-și imagina infernul. Cei care nu au trăit aici nu pot explica altora ce înseamnă comunismul. Cartea însă trebuie citită ca o ficțiune, nu ca o relatare exactă a comunismului”.

Un text de Simona Lazăr