CEDO. Ce trebuie să știe cetățenii români când apelează la instanța internațională

Considerarea plângerii introduse la CEDO ca fiind o cale de atac împotriva hotărârii pronunțate de instanța națională și un mecanism juridic prin care hotarârea ar fi anulată sau modificată – aceasta este una dintre cele mai întâlnite greșeli de interpretare, arată o analiză a Casei de Avocatură Ionescu și Sava.

În realitate, CEDO stabilește dacă a fost sau nu a fost încălcat un drept existent în Convenție de către un stat membru. Dacă se constată încălcarea unui drept, statul în cauză va fi obligat să plătească despăgubiri către partea prejudiciată, dar hotărârea pronunțată de instanța națională va rămâne neschimbată.

„Trebuie înțeles că la baza raportului dintre CEDO și instanța națională stă principiul subsidiarității. Acest principiu presupune, în primul rând obligația statului să garanteze drepturile omului prin dreptul intern și să repare eventualele încălcări ale acestor drepturi; instanța internațională, în mod subsidiar, intervenind doar atunci când aceste reglementări nu au fost respectate.” Astfel, CEDO este instanța internațională care examinează doar plângerile formulate de particulari vătămați în drepturile și libertățile fundamentale prevăzute expres în Convenția Europeană a Drepturilor Omului,” declară Diana Turturica, avocat asociat în cadrul Ionescu și Sava.

Condițiile de admisibilitate ale CEDO sunt:

1. Epuizarea căilor interne de atac (precum în cazul respingerii cererii ca inadmisibilă în cauza Ion Sgaiba c. României, din cauza neepuizării căilor interne de atac, pentru că reclamantul nu a invocat imparțialitatea judecătorului în fața instanței care a rejudecat recursul). Petiționarul trebuie să folosească toate mecanismele juridice interne reglementate de stat, cu respectarea regulilor de procedură naționala referitoare la prescripție, termene, competență, și numai după epuizarea acestora să se adreseze Curții. Epuizarea căilor de atac interne permite autorităților naționale să analizeze capatul de cerere privind încălcarea unui drept protejat de convenție și să remedieze eventuala încalcare înaintea sesizării Curții cu privire la aceasta.

2. Plângerea la CEDO trebuie introdusă în termen de 6 luni de la data deciziei definitive interne, perioadă care începe să curgă din ziua în care reclamantul sau reprezentantul său au cunoscut existența deciziei definitive, și nu de la respingerea ulterioară a unei eventuale cereri de revizuire. O cerere de rejudecare a cauzei nu poate, ca regulă generală, să fie luată în considerare, pentru a permite extinderea termenului de 6 luni.

3. Să nu fi fost sesizat un alt organ internațional și să nu fi fost sesizată Curtea anterior cu o plângere similară

4. Să reiasă clar identitatea petiționarului

5. Plângerea să vizeze încălcarea unui drept reglementat în Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În foarte multe cazuri, Curtea nu este competentă pentru că acțiunea presupusei victime privește un drept intern care a fost încălcat, dar acesta nu se regăsește în Convenție, condiție esențială pentru admiterea acțiunii.

6. Plângerea să nu fie introdusă abuziv (precum cauza Jian c. România, atunci când Curtea a respins ca inadmisibilă cererea introdusă în mod abuziv, constatând ca scopul petentului este de a induce în eroare Curtea, falsificând documentele trimise acesteia)

7. Prejudiciul pretins suferit să fie important (un prejudiciu de 90 euro nu indică faptul că pierderea acestei sume ar fi avut urmări importante asupra vieții personale a reclamantului).

Titularul plângerii la CEDO poate fi orice particular, adică orice persoană fizică, organizație neguvernamentală, asociație care se consideră vătămată de un stat membru la Convenție. Important de știut este că plângerea nu poate fi introdusă împotriva unui particular, ci doar împotriva unui stat membru la Convenție.