-

Povestea românului care a plecat să se facă țăran italian

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Avea 18 ani când i-a murit tatăl şi, o dată cu dispariţia lui, s-a risipit şi visul de a ajunge cineva, om cu şcoală. În Scorţeni, un sat din inima Moldovei, adunat între dealuri, nu departe de Tescanii lui Enescu, flăcăul acela cu sufletul lovit şi-a lăsat mama plângând, în poartă, şi a pornit pe drumul cel lung al atâtor emigranţi români, care aleargă în căutarea norocului şi a unei vieţi mai bune.

„Nu ştiam atunci cât de puţin îmi va fi dat să-mi mai privesc mama în ochi, să-i şterg lacrimile...”, îmi spune Marian, frământându-şi mâinile. (Avea să îmi spună, ceva mai târziu, că, la scurtă vreme după moartea tatălui, măicuţa lui s-a prăpădit şi ea - „avea probleme cardiace, dar nu a vrut să mă lase s-o aduc la doctorii din Italia, ca să o caute; mi-a zis că Dumnezeu, drăguţul, o să aibă grijă de ea şi, dacă o fi să aibă zile de trăit, o să le trăiască...”).

Mâinile lui Marian Rusu sunt aspre. Aspre de muncă. Atunci când l-am întâlnit, era împreună cu patronii fermei viticole din Abruzzo, unde lucrează. Cu Ulisse şi cu fiii lui. Toţi purtau aceleaşi haine frumoase, cu sacourile croite de acelaşi croitor, din pânză subţire, de vară, sinilii. Cu batiste de mătase în buzunarul de la piept. Cu acelaşi zâmbet pe buze. Păreau să fie o singură mare şi fericită familie. Doar mâinile lui erau altfel. Mâini muncite, cu bătături pe care le simţi zgâriindu-te... Mâini de ţăran. „Tata nu voia să fiu ţăran. El voia să merg la şcoală, să ajung om învăţat. Acasă, nu m-a lăsat nici măcar să merg la prăşit păpuşoiul... Dar cred că destinul meu era să fiu ţăran. Ca bunicul, ca străbunicul, ca toţi ai mei, cei din Scorţeni sau din Pănceşti. Doar că, uite, în loc să fiu ţăran în Scorţeni, sunt în Abruzzo.”


Ne povesteşte apoi cum a ajuns în Italia. „În vara aia, după ce a murit tata, a venit un vecin din Italia şi m-a întrebat dacă merg cu el să muncesc ca... plajist”. Cuvântul e un pic „barbar”, dar el indică exact munca pe care Marian o făcea. „Plajişti sunt cei care lucrează pe plajă, închiriind umbrele şi şezlonguri. Am stat trei luni pe plajă, la Barracuda, în Pescara. Dimineaţa deschideam umbrelele, seara le închideam. La nevoie, le reparam. O muncă uşoară, prost plătită. Trăiam de pe o zi pe alta, uneori şi dormeam pe plaja. Când s-a terminat sezonul, venise toamna şi am găsit de lucru la o vie. O „azienda” - fermă, adică. M-au luat pe un an, apoi mi-au făcut contract pe perioadă nedeterminată. Acum sunt şeful echipei de la Tenuta Ulisse. Mai lucrez cu un român şi cu trei italieni. Dar în vie sau în cramă lucrează cot la cot cu noi şi patronii. Nu sunt... patroni, cum se înţelege pe la noi, ci muncitori. Iar soţia patronului... ea e mama pe care nu o mai am. Când am ajuns la ei la fermă, dna Maria Antonucci m-a privit lung şi mi-a spus: „Eşti cam palid, o să am eu grijă de tine...”, şi m-a îngijit ca pe un fiu”.
Bătrânul Ulisse ne povesteşte şi el că, până acum vreo 7-8 ani, era un simplu ţăran italian. „Aveam o bucată de pământ, cumpărată de bunicul meu, pe care cultivam cereale. Dar clima, fiind din ce în ce mai caldă, s-a dovedit a fi mai bună pentru vie. Aşa că, am vorbit cu fiii mei şi am schimbat macazul. Am plantat vie, am aşteptat să intre pe rod, să facem primul vin. Acum vrem să ne extindem. Marian a fost primul meu muncitor. Cel mai harnic, cel mai bun. Îl consider nu angajatul meu, ci fiul meu – al treilea fiu. Dimineaţa, când mă trezesc şi îi văd pe toţi trei plimbându-se prin vie, ştiu că trecutul meu are un viitor. Un viitor cu trei ramuri, iar una este românească”. Bătrânul ţăran abruzzez, care a reuşit, în doar câţiva ani să-şi impună pe piaţa europeană vinul produs în mica lui cramă, ne spune care este filosofia lui de viaţă: „Ca să mergi înainte, trebuie să priveşti înapoi. {i să nu-ţi fie ruşine de ceea ce vezi...”


Vorbe simple, fără meşteşug, pe care Marian Rusu le-a auzit şi acasă, la tatăl său, la bunicul lui din Pănceşti, moş Jănică Dumitru, care, la 82 de ani, poartă durerea morţii fiicei şi a ginerelui şi dorul de nepotul plecat în lume. „Pe mine de România mă leagă melancolia, dar viitorul meu e în Italia. Eu nu am aici nici un fel de probleme pentru că aş fi român. Românii sunt respectaţi, în Abruzzo, dacă îşi fac treaba. Când a fost cutremurul cel mare, ziarele de aici scriau despre românii eroi care şi-au scos vecinii italieni de sub dărâmături. Ca străin, aici, poţi să capeţi chiar mai mult respect decât un italian adevărat. Cu o singură condiţie: să fii şi să rămâi om.”


Mai e un motiv pentru care Marian Rusu vrea să rămână în Italia (cât va fi să rămână): „Patronii mei m-au dat la şcoală. Acum o să termin o şcoală de 3 ani de viticultură, apoi voi face cursurile de oenologie. Vreau să învăţ tot ce se poate despre vie şi vin şi, cine ştie, poate într-o zi mă întorc la Scorţeni şi plantez o vie. Sigur, condiţiile de la noi sunt altele decât cele de aici, din Abruzzo. Vedeţi... distanţa între munte şi mare e foarte scurtă, doar 30 de km, iar viile sunt la mijloc, pe aceste dealuri mereu însorite. Dacă ai un ochean, poţi privi, doar rotindu-te pe călcâie, şi crestele înzăpezite, şi valurile mării, iar între ele, e minunea asta blândă a dealurilor încărcate de vii.”


Tace, jucând pe deget un cârcel de viţă. Apoi: „Viitorul meu, deocamdată, e aici. Am găsit o fată, o româncă din Sibiu, cu care o să mă căsătoresc. Dar într-o zi ne vom întoarce cu copiii, să le arătăm România noastră, cea mai frumoasă ţară din lume”.


E povestea unui român obişnuit. A unui român care a emigrat, lăsându-şi durerile acasă. A unui român care şi-a găsit, într-un pocal de vin de Abruzzo, un strop de fericire...

Citit 912 ori